in Prietenii Aercurat

Nu stiu daca exista vre-un om pe Pamant care sa nu se fi intrebat intr-un anumit moment al vietii “Oare exista fericire? Cum o pot ajunge? Care este formula magica pentru fericire?”, probabil doar un om ignorant, fara vre-o speranta in viata, un mediocru care se compalce in propriile-i minciuni in care isi spune mereu ca e un om realizat desi nu a mai schitat un zambet venit din adancul inimii de foarte multa vreme.

E o cursa continua pentru castigarea fericirii, o cursa desfasurata pe un traseu teribil de greu dar merita, rasplata este apogeul bunei stari, o cununa impletita cu bucurii, realizari, multumiri si puterea de a vedea in toate lucrurile o latura buna.

Am numit traseul spre fericire “muntele tristetii”, un versant abrupt cu mici locuri care-ti ofera protectie temporara, mici adaposturi pentru cei obositi. Apoi am numit locul de dincolo de versant “taramul fericirii”, locul unde domneste linistea si armonia, un fel de rai al pamantului.

Voiam si eu sa-mi descopar fericirea, asa ca am pornit la drum. La inceput mi se parea o cale usoara, cale pe care si cei mai slabi oameni pot s-o urmeze fara sa intampine mari dificultati dar pe masura ce muntele devenea tot mai abrupt am inceput sa-mi pierd ardoarea. Langa mine un om deja se adapostise intr-unul dintre micile refugii resemnandu-se cu gandul ca fericirea lui e acolo, e reprezentantul oamenilor care cred ca si-au gasit fericirea intr-un loc mic, in lucruri trecatoare si neinsemnate, l-am privit si mi-am zis “sunt mai puternic de atat, voi ajunge pe taramul fericirii”. Putin mai sus un om striga inspaimantat dupa ajutor, a ramas blocat pe o portiune grea a muntelui, el ii reprezinta pe cei ce nu-si mai gasesc forta sa depaseasca momentele de tristete, iar in incercarea lor de a scapa apeleaza la tot ce le sta in putinta, au nevoie de o mana care sa-i ridice mai sus de tristetea aceea.

Razele soarelui incing rocile muntelui, palmele imi sunt insangerate din cauza stancilor rugoase dar nu mai conteaza, sunt aproape in varf coplesit de emotia ca voi vedea in sfarsit taramul in care toti isi doresc sa ajunga.

Pasesc in sfarsit pe varful muntelui si privesc spre locul unde se intinde taramul fericirii dar raman stupefiat. Unde e acel taram pentru care am luptat atat? Unde e fericirea despre care toti vorbesc? Sunt zdrobit de oboseala si pe cand speram ca voi pasi pe noul taram vad in fata doar o vale mare iar in departare se zaresc doar schitele unor alti multi. “Totul e o minciuna”, am strigat apoi spre cer cu ultimele forte.

Privesc in urma mea si vad traseul pe care l-am parcurs deja, nu-mi vine sa cred ca am reusit sa trec de toate si chiar daca am lasat in urma picaturi de sudoare si lacrimi de durere am pasit mai sus pentru o speranta, speranta care se dovedeste a fi una falsa. In jos se zaresc oameni care inca se chinuie sa urce, altii s-au oprit fara a spera ca mai ajung vre-odata in varf si atunci imi zic in gand “sunt mandru de ce am reusit, ma simt…fericit”, atunci am realizat ca defapt adevarata fericirea de pe pamant nu e un taram fermecat ci e speranta care-ti da putere sa treci peste toate obstacolele vietii, atunci esti fericit cand privesti inapoi si tragi concluzia ca toate obstacolele sunt usoare daca iti fixezi ca scop fericirea.

Voi cobora acum spre locul de unde am pornit, pe acelas traseu dar altfel: acum stiu ca pot trece prin toate fericit.

Autor: Aron Gabriel

Leave a Reply