in Cercul Aniei

Era primavară și la cântecul triumfător al soarelui au răspuns în cor miliarde de glăscioare mici și verzi și firave răsărind din pământul jilav și somnoros. La început timide, apoi din ce în ce mai îndrăznețe, glasurile au răsunat în armonii unduitoare acompaniate de orchestre de greieri și solo-uri de privighetoare.

În tot acest răstimp, o samânță mică care purta în ea promisiunea unei bucurii nemaiîntâlnite și nemaivăzute până atunci, dormea încă, neștiind poate, că în curând îi va veni și ei timpul să îngâne, la început, cântecul unduitor al câmpului ca mai apoi să-și găsească glasul ei propriu și unic în armonia naturii. Se odihnea la umbra unei tufe de zmeură când și-a auzit numele chemat în mod tainic și din acel moment nu a mai fost drum-napoi.
Nu i-a fost ușor. A trebuit să-și facă loc cu rădăcinile printre alte rădăcini mai bine înfipte și a trebuit să se lupte să crească printre spinii tufei cu care se învecina. A învățat să se unduiască după firele lungi de iarbă din dreapta și să-și împartă roua de dimineață cu coana mușețel din față. Dar, s-a descurcat. Era sălbatică și încăpățânată și plină de viață.

În fiecare dimineață floricica asculta cu atenție vocile din jurul ei și armonia naturii cu cântecele ei diafane o fascinau. Încerca să spună și ea ceva dar iată că nu-și găsea vocea. A spus o vreme “șșșșșșșșș”, ca și iarba dar la un moment dat s-a plictisit. Apoi, vocea coanei mușețel a fost vocea ei o vreme bună: “calm, calm, calm”. Dar realiză că nici această voce nu i se potrivește. După alte încercări, floricica tăcu și nu mai spuse nimic o vreme îndelungată. Încercă din răsputeri să spună ceva, orice, dar nu găsi nici o voce ca ai ei în jurul ei. Glăsciorul ei încetul cu încetul s-a stins și în corul verii, ea rămase mută vreme îndelungată.

Într-o dupămasă senină de vară simți pe petalele ei delicate o mângâiere pe care nu o simțise până atunci niciodată. Îi plăcea acea atingere caldă și luminoasă care scăpase de undeva de sus, de după frunzele copacilor de la marginea pădurii alăturate. O observase de multe ori înainte, jucându-se prin apropiere, foarte aproape de ea dar niciodată nu-i simțise atingerea. Oh, ce atingere minunată! Bucuria pe care o simți la atingerea razei era imposibil de descris, era o bucurie care a luat-o prin surprindere. Printre petalele-i străvezii floricica simți vibrând o voce cristalină feerică. “Salutare drăguțo! Ce mai faci? Ce frumoasă te-ai făcut și ce mare ai crescut!” Acea voce îi rămase întipărită în toate fibrele ființei pentru totdeauna. “Mulțumesc de întrebare”, se pomeni vorbind floricica. “Sunt bine, sunt bine. E bine, e foarte bine acum”, spuse floricica din nou savurând căldura razei. Rămase apoi din nou mută, exaltată, până când dintr-o dată raza dispăru la fel de neașteptat precum venise. Apoi apăru din nou pentru o clipă, ca apoi să dispară din nou. O vreme, floricica se jucă de-a v-ați ascunselea cu raza până când o văzu jucându-se cu iarba mai încolo. Își mișcă petalele albe înspre lumina razei. Se simțea strălucitoare și minunată și chiar era.

În zilele care urmară raza nu mai apăru. Aerul era întunecat și umed. Floricica medită la întâlnirea cu raza și răspundea din nou și din nou la întrebarea acelei atingeri care a schimbat-o pentru totdeauna. “Sunt bine. E bine. E bine.” Era răspunsul care a fost perfect în acel moment al întâlnirii și era perfect chiar în acel moment în care atmosfera era apăsătoare și înnăbușitoare. “E bine. E bine. E bine,” repeta floricica mereu și mereu ca un refren care se îmbina frumos în armonia din jur.

Floricica era fericită. În corul verii, acum, nu era doar o prezență decorativă. Refrenul ei era important, era vital în cântecul naturii. Era un mesaj al speranței, de neînlocuit. Dar parcă lipsea ceva…

Zilele de vară aproape trecuseră, floricica crescuse și devenise înaltă și puternică. Raza putea ajunge ușor la ea și petreceau un timp plăcut împreună, un timp inundat de lumină și parfum discret. Într-un astfel de moment de feerie, de nicăieri parcă, o umbră se coborâ asupra floricelei și locul ei rămase golit de făptura-i. Floricica auzi o voce șoptită în timp ce din coronița ei cădeau rând pe rând, ca niște lacrimi, petale smulse : “mă iubește, nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește…” Apucă să îngâne ascuțit, cu ultima petală căzând în abisul verde dedesupt: “te iubește.”
În sfârșit, cântecul era complet și a fost auzit și repetat de fiecare floricică din familia ei, pentru totdeauna: “E bine. Te iubește”.

Leave a Reply