in Cubul lui Dox

Cînd ai strigat la cineva ultima dată? Cînd te-ai enervat ca nu ți-a ieșit ceva și ai dat vina pe cineva din jur? Cînd ai uitat de tine ca apoi, in secunda urmatoare să iți pară rau și să regreți amarnic de ce-ai făcut?

Lasă mânia, părăsește iuțimea; nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău. (Psalmi, 37:8)

Înțelepte cuvinte și vai, mare nevoie am de ele!

Am citit de multe ori prin cartea Psalmilor, însă, pe cînd ascultam Biblia impreună cu familia (facem asta înainte de culcare), versetul ăsta mi-a rămas cumva întiparit în minte.

Lasă mânia…

Ce înseamnă să las mânia? Dar, mai întâi, ce este mânia?

De ce oare ajung să mă agit și să strig? De ce oare fac lucrul ăsta de atîtea ori și nu-mi dau seama de el doar când faptul e consumat? Cum să las ceva despre care parcă nu știu că o am decât caând e prea târziu?

Mă gândesc că nu se ajunge la mânie brusc, chiar dacă pare așa. Cred că la orice păcat, ajungi treptat și doar momentul în care o dai în bară iți pare că s-a întâmplat brusc. Păcatul însă, orice păcat, ca și o buruiană, are nevoie de un pământ în care să crească…

Aici văd cel puțin două surse care probabil generează mânie la mine:
1) mă bag prea mult în seamă și
2) vorbesc mult și tac prea puțin.

Doar cu un verset înainte mi se spune să „Tac înaintea Domnului și să nădăjduiesc în El…”.

Prbabil astă ar fi punctul trei pe lista mea de generatori de mânie – nu nădăjduiesc in Dumnezeu și încerc să(-mi) fac instantaneu dreptate.

Sau poate, e atât de important să-mi fac cunoscuta vocea (iarăși, vocea mea importantă care are nevoie să fie auzită), încat am nevoie de decibeli în plus ca să mă fac auzit…

Mi se pare că până la urmă e tot legat de mândrie. Un om mândru are nevoie sa fie auzit și băgat în seamă. Nu cumva dreptatea lui să fie știrbită și nici opinia lui ignorată… Doamne iartă-mă!

Cum să las mânia?

Răspunsul la întrebarea asta vine destul de clar acum: trebuie să mă las de mândrie ca să scap de mânie. Nu că ar fi mai ușor de lăsat mândria decât mania, dar măcar știu cine hrănește buruiana.

Drept să-ți spun, m-am cam suprins singur și am avut un moment de tăcere. Chiar nu-mi imaginam că sunt mândru. Simptoma, însă, spune adevărul.

Cum lupt cu mândria?

Răspunsul vine de la Înțeleputl Solomon, și e culmea, e aceeași soluție ca și la mânie – trebuie să tac, să pun mâna la gură și sa tac.

Dacă mândria te împinge la fapte de nebunie și dacă ai gânduri rele, pune mâna la gură: căci baterea laptelui dă smântână, scărpinarea nasului dă sânge, și stoarcerea mâniei dă certuri. (Proverbe 30: 32-33).

Cred însă ca nu e tăcere de dragul tăcerii, ci mai degrabă este vorba despre cugetare. O tăcere activă care să mă ajute să-mi văd locul în lume. Cine sunt eu? Un biet păcătos, poate mai păcătos decât interlocutorul meu. Nu-i cazul să ridic piatra și să o arunc – m-aș condamna mai degrabă pe mine.

Doamne ajută-mă să tac când e de tăcut și să vorbesc doar cand am cuvinte de la Tine!

Leave a Reply