in Cubul lui Dox

E duminică seara, ora unsprezece și ceva. Ar fi trebuit sa fiu în pat de ceva vreme, dar ceva mă frământă și nu pot adormi. Îmi simt inima cît un purice, simt fizic o presiune, în zona pieptului, și simt, ceva, ca și o plasă invizibilă care îmi paralizează mintea. Am de luat niște decizii mari, și nu știu ce să fac. De câteva săptămâni mă zbat să găsesc o cale, și nu mă pot hotărî încotro să mă îndrept.

Mă întind în pat, și încerc să adorm. Nu pot.

Îmi aduc aminte că ascult cartea audio “Scrisorile lui Zgândărilă”, îmi iau căștile și dau Play.

După câteva secunde, dracul cel bătrân, îi spune dracului tânăr ceva de genul: “În ce-l privește pe clientul tău, ți-aș sugera să-l ții ocupat cu gînduri despre viitor. Acolo e pe terenul nostru. Cu cît este mai mare incertitudinea, cu atât mai bine. Ne este ușor să-i strecurăm îndoială în Dușman, e ușor să-l faci să se îngrijoreze, ba uneori, chiar încrederea fără temei întru-un viitor bun, e binevenită – îl putem face să fie dezamăgit dacă planurile nu-i ies cum își imaginează. Sub nici o formă să nu-l lași să se gândească la eternitate – acolo e clar pe tărâmul Dușmanului. La fel și cu prezentul – e grav dacă reușește să se bucure de clipă, să aprecieze ce are și să-și trăiască cu intensitate prezentul. Cu trecutul, am avut uneori de câștigat, dar și cu trecutul e problematic, că poate identifica intervențiile Dușmanului în viața lui.” (Parafrazare, C.S. Lewis, Scrisorile lui Zgândărilă).

Sunt șocat și simt cum Dumnezeu, îmi vorbește prin cartea asta într-un mod în care nu mă așteptam. Direct, clar și fără echivoc. Mă pun pe genunchi, și mă rog: “Doamne, Dumnezeule, ești atât de bun să îmi vorbești mie, un petec de țărână. Iartă-mi frica și lipsa de credință, te rog. Pun în mâna ta de Tată, viitorul meu și al familiei mele, al copiilor și neamurilor mele. Ajută-mă te rog, să mă pot bucura și relaxa în prezent și să mă gândesc cu drag la vața veșnică pe care tu ne-o pregătești.”

După ce mă termin de rugat, simt cum povara fizică pe care am simțit-o cu câteva clipe mai devreme, a dispărut instantaneu. Ca și cum, o mână invizibilă a luat-o de pe spatele și din lăuntrul meu. Am o reacție fizică de relaxare cum n-am mai experimentat niciodată. Răsuflu ușurat, zâmbesc și apoi încep o rugăciune de mulțumire.

Mă întind în pat, zâmbesc  și mă culc liniștit. Știu că Dumnezeu are în control totul. Eu n-am nimic. Pot doar să aleg să mă îngrijorez degeaba, sau să mă încred în El.

E marți dimineața. Azi am citit din din Matei 6 și am ajuns la versetul 33: “Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijorați dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Ajunge zilei necazul ei.” Mulțumesc, Doamne, de “reminder”.

Leave a Reply