"Hai sa-ti povestesc ceva...deosebit. De cateva zile, poate chiar o saptamana ma macinau niste ganduri. Mi se rupea inima cand treceam pe langa cersetori, poate le lasam un banutz si cu toate astea... le intorceam spatele trecand mai departe. Ma nemultumea asta la mine mai ales cand ma gandeam la viata mea. Domnul a fost atat de bun cu mine. M-a binecuvantat cu TOT ce un om si-ar putea dori...TOT, si mi se parea de bun simt sa daruiesc si eu la randul meu macar 1% din ce Domnul mi-a daruit.

Pe de-o parte mi se rupea inima de mila cand ma uitam la oamenii astea, iar pe de alta parte ceva din mine imi soptea: "Ce poti tu oare sa faci pt oamenii astia?! Te amagesti singura daca crezi ca ii poti ajuta cu ceva". Ieri urcam str. QQQQQ (stau in QQQQQ), trec pe langa o batranica. Cerseste. Ma uit la ea. Acelasi scenariu. Vreau macar sa-i spun ceva. N-o fac. Zambesc. In sufletul meu e un zambet amar. Trec mai departe. Ajung la capela vis-a-vis de restaurantul studentesc. Intru. Vorbesc cu D-zeu despre starile mele confuze. O parte din mine spune: du-te, invit-o pe batrana la masa, poate e flamanda... cealalta parte spune: te grabesti, trebuie s-ajungi la interviu, n-ai timp acum de ea, alta data.

Si cu toate astea Dumnezeu mi-a dat taria sa ma intorc din drumul meu inapoi catre ea. Cobor QQQQQ, ma aflu fata-n fata cu ea. Ce sa-i spun? Murmur: "Va e foame doamna? Imi raspune: "Da". Daca v-as invita la masa ati accepta. Imi spune ca da. Mergem la restaurantul studentesc. Mancam impreuna, imi povesteste din viata ei, cat e de singura, imi povesteste cum arata un Craciun de cativa ani incoace in viata ei (ma ingrozesc numai gandindu-ma la atata singuratate), si cu toate astea e multumitoare Domnului pt viata ei. Cand se gandeste ca are o sora cu 3 ani mai mica (ea are 75 de ani) care e paralizata de 12 ani... si inevitabil ma gandesc la viata mea: am TOTUL si cu toate astea sunt momente in care iau toate binecuvantarile din viata mea ca si cum le-as merita, le invalui in banalitate... si ma uit la femeia asta care aparent nu are nimic si cu toate astea e multumitoare si-mi dau seama ca totusi are ceva mai presus de orice: o "Pace care intrece orice pricepere" pe care numai Dumnezeu ti-o poate da.

Asa ca... daca ne-am gandit vreodata ca viata noastra e searbada, banala, nepalpitanta, poate-ar trebui din cand in cand sa ne mai indreptam privirile catre cei care au cu adevarat ar avea nevoie macar de o farama din viata noastra ca sa fie fericiti.

In fine, am avut o dupa-amiaza deosebita. N-am gandit despre mine si nici n-am simtit... vai ce persoana extraordinara sunt eu c-am facut acest gest, ce bine ma simt acum cu mine. A fost un gest absolut omenesc si poate daca fiecare din noi l-ar face lumea in care am trai ar fi putin altfel. Si ce-am invatat eu din toata treaba asta e ca oamenii astia e adevarat au nevoie si de ajutorul tau material dar in primul rand au nevoie de timpul tau, de atentia ta, de afectiunea ta.

Da-ne Doamne, o inima multumitoare ca sa apreciem la adevarata-i valoare viata pe care ne-ai daruit-o si sa nu ne mai pierdem timpul cu mofturi."

Viata este frumoasa. Orice s-ar spune.

Citeam azi dimineata din Ioan 4. Cristos ajunge in Samaria si sta de vorba cu femeia la fantana lui Iacov. Ce m-a surprins a fost modul incare se termina povestea: "Isus i-s zis: Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela."

Va mai amintiti de cate ori L-au provocat fariseii si carturarii evrei sa le spuna cine este si cu ce treaba pe pamantul asta? Si cum ii lua in ras si le raspundea in pilde ca sa auda si sa nu priceapa.

Si acum... Iata, o simpla femeie sta in fata Lui si primeste raspunsul. Diferenta? O inima fara viclesug. O cautare sincera.