Cuvintele astea trebuie sa ramana scrise undeva. Neaparat. E un moment important. Momentul in care am vazut ca nimic din ceea ce nu vine din mana Tatalui nu-mi poate fi de folos. Momentul in care, cu rusine si cu o nemaipomenita durere, pricinuita de rastignirea mandriei, recunosc ca nu am dreptate si ca am ales prost. Momentul in care imi reafirm dependenta de Tatal. Momentul in care renunt la a-L considera ceva trecut, perimat si nefolositor.
Durerea ce insoteste acest moment e mare. E insa o consecinta fireasca a neascultarii – unii oameni, printre care si eu, se pare ca doar astfel stiu sa invete lectiile.
Psalm
de Ioan Alexandru
Oriunde plec Tu esti mereu cu mine
Unde-as fugi sa nu pot fi ajuns
Sunt singur e noapte vin sa ma ruine
Nelegiuri cu cate te-am strapuns
De fata Ta nimic nu ma ascunde
Oriunde cer azil sunt prigonit
Oceanul nu are indestule unde
Sa-mi dea odihna nemarturisit
Nici lacrimile nu ma mai incearca
De teama Ta si ele-au amutit
Porunca-ai pus in toate sa ma-ntoarca
Sa ma predea unde te-am pângarit
Stiu ca o faci din mila Ta cea mare
Ce nu iti da odihna sa ma uiti
Sa-mi treaca zilele fara lucrare
Cu fata Ta de-acuma ma confrunti
Stiu si cred ca versurile astea ma descriu pe mine. 100%.