Doamne, mereu am crezut ca trebuie sa fiu stralucitor, bun, fericit, cu adevarat si incontinuu, nu doar sa afisez, ci chiar sa traiesc astfel. Dar nu asta-i adevarul! Cei din jur nu trebuie sa vada in tine un soldat in armata Domnului, sanatos, bine hranit si echipat, apt pentru lupta, foarte bine antrenat, echivalentul crestin al trupelor antitero. Nu, misiunea noastra pe pamant este sa aratam dragostea lui Cristos prin vietile noastre, intelegand, recunoascand si dovedind ca suntem, ca sunt, un soldat de rand, slab, mereu pus pe fuga, fara munitie, fara hrana, incapabil de a lupta, stiind insa ca pot conta mereu pe Generalul care ma conduce in lupta.

Sa nu ne fie frica sa ne afirmam goliciunea si slabiciunea. S-o facem fara emfaza si fara sa imploram compasiune. Sa aratam ca noi trebuie, chiar daca de cele mai multe ori nu ne place, trebuie sa luptam doar in felul acesta: goi si slabi. Sa nu ne fie teama ca ceilalti ne vor crede slabi sau nevrednici, pacatosi si neglijenti.

Nu-ti tine capul sus, pleaca-l! Nu ai dreptul sa raspunzi acuzatiilor. Esti condamnat sa lupti intr-o lupta nedreapta, in care aliatii se pot dovedi, chair daca o fac involuntar, inamicii tai. Ai intrat intr-un razboi surd si de uzura, care se va sfarsi doar odata cu moartea. Esti condamnat sa lupti pana la ultima picatura de sange, fara ca nimeni sa nu fie obligat sa-ti recunoasca meritele. Asta, treaba cu meritele e chiar asa. Nu-i deloc obligatoriu sa fi decorat. Daca vei fi, iti vei da seama ca sunt leacuri slabe pentru moral si ca in focul luptei nu fac doi bani.

Daca lupti insa lupta cea buna...

p.s. In slujba dragostei, doar soldatii raniti pot servi.