Moartea nu este un punct final, ci doar o virgula in povestea vietii. Pentru ca moartea, asemenea liniei orizontului, nu este un sfarsit, ci doar o limita a vederii noastre.

Cand zidurile vremii vor cadea Timpul si spatiul nu or sa mai fie Din morminte toti vom invia N-are-n ce pamantul sa ne tie.

E o putere-n noi de pe acum Ce-ntr-acolo-ntruna se avanta Oricat aici sunt pulbere si scrum Se crapa-n cosmos zorile de nunta

Totul curge atat de ne-ntrerupt S-ajunga mai degraba in pustie Sa pot in tihna-o clipa sa ma-nfrupt Din lacrimile care ma invie

Cat mai devreme sa ma instrain Mistuitor sa ma patrund de toate Pe-o lacrima de paine si de vin Luneca-voi in eternitate

Trambitele cand vor rasuna Se va stinge ca o papadie Cosmosul Sa poata incapea Lacrima in stare Sa ne-nvie

Nu stiu cum as putea sa pun in cuvinte acel sentiment tainic al apartenentei la ceva 'dincolo'. Dincolo de trupurile muritoare, dincolo de viata asta, dincolo de priceperea nostra, Dincolo. Si nu stiu nici de ce a ales Dumnezeu sa sadeasca in acest trup, fulg de sange si pamant, gandul vesniciei, acest gand ce nu doar ca ne indeamna sa-l urmam, dar ne trage cu putere inainte, ori de cate ori se intampla sa obosim. Ce stiu insa sigur este ca acest gand exista. Si cu siguranta, daca vei cauta cu bagare de seama, il vei descoperi in launtrul tau. Cauta-l, apuca-l, tine-l, nu-i mai da drumul: nu numai ca iti va arata drumul, dar te va si trage cu putere inspre Casa, acolo Dincolo.

Iar ca iubirea poate sa viseze E sigur semn ca totul nu-i pierdut In umbra de capite la namieze Miroase-a rai ulciorul ne-nceput

Nu ni s-a dat sa invartim planete Sa nascocim din haos cate nu-s Pe urma lacrimei incete De sori si stele fi-voi mai presus

Numai sa am rabdare-n priveghere Mila in jertfa, sare in cuvant Prin iubire tin de inviere De mireasma celuilalt pamant

Poeziile Invierea si Durata sunt scrise de Ioan Alexandru.