M-am gandit multa vreme...oare de ce am vrut sa-L urmez pe Cristos, in primul rand? Recunosc: am cautat mai intai imparatia Lui ca sa primesc toate celelalte lucruri pe deasupra. L-am iubit ca sa am binecuvantarea si protectia Lui. Am facut ce mi-a cerut ca sa am toate beneficiile incepand cu cele materiale.

Primul gand pe care l-am avut cand am realizat motivatiile mele a fost sa fug, sa ma opresc din a-L urma, sa nu mai caut imparatia Lui sau sa-i cer aceste lucruri fiind sincera in sfarsit. Imi doresc tot ce este mai frumos, placut si de de dorit pe lumea asta, asta e purul adevar. Adevarul acesta insa pe deoparte ma smereste si pe de alta ma intristeaza foarte mult. Ma smereste atat de mult pentru ca am crezut pana nu de mult ca sunt deasupra lucrurilor, ca nu am nevoie de ceea ce are de oferit lumea pentru a fi fericita, ca Dumnezeu imi este de ajuns.

Si ma intristeaza pentru ca am realizat ca a-L urma pe Cristos inseamna de fapt renuntare la tot ce are lumea de oferit, la bucuriile ei, la beneficiile materiale, la binecuvantare, la protectie, la orice lucru, la viata, in ultima instanta. A-L urma pe Cristos inseamna de fapt despartire de confortul, placerea, siguranta pe care ti le ofera lumea asta si pornirea spre Dincolo, spre Tara Promisa intr-o calatorie riscanta.

Despartirea asta este atat de dureroasa, atat de plina de suferinta.

Chiar imi doresc sa-L urmez pe El in conditiile astea? Primul raspuns care imi vine in minte cand ma trezesc dimineata din pat este NU. Totusi ma urmareste un gand: poate ca lumea asta chiar daca aparent este atat de promitatoare de placeri, in realitate, poate ca e plina de dezamagire. Iar urmarea lui Cristos chiar daca pare atat de plina de suferinta, poate ca este plina de sens, speranta si bucurie in realitate.

Nu stiu... dar, daca L-as urma pe Cristos, poate ca as face-o altfel de cum am facut-o pana acum.

-Anca