"Dupa mine, dragostea crestineasca fata de aproape este un miracol imposibil pe pamant. Hristos a fost Dumnezeu. Adica ceea ce nu suntem noi. Sa presupunem, de pilda, ca eu as avea o suferinta adanca; nimeni altul insa n-o sa-si poata da seama vreodata cat sufar, pentru ca este altul, nu eu, si in afara de asta, foarte rar intalnesti un om care sa admita ca semenul lui poate fi un martir (ca si cum ar fi cine stie ce titlu de noblete!). Si stii de ce nu vrea sa admita? Pentru simplul motiv ca miros urat, sau mutra mea i se pare stupida, ori pentru ca odata, nu mai stiu cand, l-am calcat pe picior. Si apoi, sunt suferinte si suferinte: o suferinta umilitoare si degradanta, cum ar fi, de pilda, foamea, poate mai degraba sa trezeasca mila cuiva; daca insa suferinta mea este de un ordin superior, bunaoara daca, sa zicem, as avea de patimit pentru o idee, prea putini ar fi dispusi sa-i dea crezare decat doar in cazuri extrem de rare, pentru ca, uitandu-se la mine, ar constata ca n-am infatisarea pe care, dupa parerea lor, ar trebui s-o aiba omul sortit sa sufere in numele unei idei. Si asa ajunge ca sa-mi retraga pe loc bunavointa lor, si fii sigur ca n-o fac din rautate, nu, catusi de putin! De aceea, cred eu, cersetorii si, mai ales, boierii scapatati n-ar trebui sa scoata niciodata capul in lume, multumindu-se sa ceara de pomana prin gazete. Teoretic, fireste, poti sa-ti iubesti aproapele, dar numai asa, de la distanta, niciodata insa cand e in preajma ta. Daca totul pe lume s-ar petrece asa ca pe scena, ca intr-un balet, unde milogii apar costumati in zdrente pitoresti de matase si dantele rupte, cersind cu cea mai desavarsita gratie, atunci ai putea cel putin sa-i admiri. Sa-i admiri, insa nu sa-i si iubesti."

-Ivan Karamazov