Un om a cazut într-o groapa si nu a mai putut sa iasa afara.
Discutii pe marginea gropii:
Subiectivul "Ma doare dupa tine"
Obiectivul: "Omeneste vorbind toti putem cadea"
Fariseul: "Numai oamenii rai cad în groapa"
Matematicianul: "Groapa are 2 metri, probabilitatea de a iesi afara este de 1,354% "
Reporterul TV: "Daca-mi poti povesti amanuntit cum s-a întâmplat" Legalistul: "Îti meriti groapa"
Cel ce se auto-compatimeste: "Sa vezi groapa în care am cazut eu" Optimistul: "Putea fi mai rau"
Pesimistul: "Sa vezi ce-o sa urmeze"
Isus: s-a coborât, l-a apucat de mâna si l-a scos afara.

Ruben

Astazi am intalnit un om; am intalnit mai multi, insa singur el a avut impact asupra mea, singur el mi-a adus un zambet larg pe buze. Era ca toti ceilalti oameni, imbracat ca ei, incaltat ca ei, cu temerile si greselile lui. Insa peste toate acestea purta o haina; haina lui Dumnezeu: era o bucata de lemn, agatata de gat, atarnandu-i pana la glezne. SA NU UCIZI. AVORTUL ESTE MOARTE CEEA CE SEMANAM, ACEEA VOM SECERA Scris cu izbitoarea culoare a sangelui pe albul acela pur, iti era imposibil sa nu vezi. Aproape te obliga sa citesti. Am citit si eu, asa cum se vede, mi-am ridicat apoi privirea si i-am cautat ochii. Am zambit, insa gravitatea fetei lui nu s-a schimbat. Am vrut sa strig: "Sunt mantuita, sunt de acord cu tine si-am sa ma rog pentru ceea ce faci!", insa iesisem din cadru. Am disparut, ramanand pentru el doar o imagine... una care l-a facut sa gandeasca "inca o femeie care Il ia in deradere pe Dumnezeu..." Dar eu l-am asteptat, mi-a fost dat pentru intarirea credintei mele si ma voi ruga pentru acest anonim al unei clipe.

Cu cateva zile inainte, mergeam ca si astazi pe drum. Imi amintisem o secventa dintr-un film: un prooroc, stand in picioare pe o piatra, cu mainile in sus, vestind in mijlocul orasului cuvantul lui Dumnezeu. Lumea trecea pe langa el, unii il ignorau, altii il ascultau involuntar, altii-l intelegeau, iar altii-l injurau. M-am intrebat de ce aici nu se gaseste un singur om care sa faca asta. Apoi am privit in jur. Aproape intotdeauna cand umblu pe drum, nu am timp sa meditez si sa cuget. In stanga si-n dreapta, chiar si deasupra mea, suspendate pe sarme, zac mii de reclame. Peste tot numai reclame. Cine ar putea sa-mi smulga macar o secunda pentru a-mi vorbi despre Dumnezeu? Nu m-as opri. Intotdeauna ma grabesc. Insa omul acesta astazi m-a obligat sa-l ascult, fara chiar sa ma opreasca, prin simplul fapt de a-mi izbi ochii. La fel ca si mine au fost multi.

Suntem in zilele cand omul este atras numai de ceea ce izbeste ochiul. Diavolul se foloseste tot mai mult de curiozitatea care zace in noi: curiozitatea primului fum, a primului sarut, a primei atingeri, a primei experiente sexuale, a primelor droguri si-n cele din urma a abuzarii de toate astea. Azi am vazut contraargumentul lui Dumnezeu. Si El poate lucra prin curiozitate. Insa vrea oameni pusi la dispozitia Sa, carora le pasa cu adevarat de semenii lor, plini de curaj si dedicare.

Anonimul acesta a trezit in mine constiinta ca pot fi lumina chiar si fara sa port un bec aprins in maini, ca pot vorbi chiar si fara sa deschid gura.

Poate din zecile de suflete care-i vor citi mesajul, doar unul va fi schimbat de el. Ceea ce noi investim in lucrarea divina e doar un efort minim si pamantesc, insa Hristos a varsat propriul sange pentru salvarea acelui singur suflet.

rocsana

Asa cum stiti, rugaciunea Tatal nostru nu se opreste la Faca-Se voia Ta precum in cer asa si pe pamant. Ea continua cu cuvintele: Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi. Trebuie sa marturisesc ca inca nu sunt sigura ca am inteles pe deplin aceste cuvinte. Asa ca v-as incuraja pe voi, cei care cititi aceste randuri sa o faceti.

Eu as vrea sa ma opresc la urmatorul rand: Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri.

V-ati gandit vreodata ca cerand acest lucru de la Dumnezeu, puteti CERE neiertarea Lui? Caci ce altceva cerem atunci cand noi nu putem ierta modul in care cineva din familie ne-a jignit? Atunci cand un coleg sau un sef ne-a calcat demnitatea in picioare? Atunci cand cineva ne-a ranit pana in strafundul inimii? Atunci cand dispretuim un homosexual? Atunci cand dispretuim pe cineva care a cazut in pacatul adulterului? Sau al minciunii? Atunci cand ...

Bianca

PeStE tiMP vrEaU sA pRIVesC inApoI sHi sA iMi dAu seAmA k ToT c Am FacUT pT pRieTenII mEi nU a FoSt iN zAdAr. k n VoM inTalNI iN RaI iMpreUna cu Cel Care A fACut cEea ce nImenI altul nu A faCUt: a MuRIT pT nOI.

j4ever

Am venit dintr-o excursie in care m-am simtit foarte bine in compania colegilor de faculta si a indrumatorului de grupa. Unul din lucrurile pe care le inveti intr-o iesire cu prietenii ii ca acestia conteaza foarte mult. Imagineaza-ti ca nu ai avea nici un prieten; cine te-ar consola cand ai avea o problema, cu cine ai impartasi momentele frumoase pe care ti le ingaduie Dumnezeu, cui i-ai cere un sfat in caz de nevoie, pe umarul cui ai plange cand te simti respins?

Eu cred ca prietenii sunt un dar de la Dumnezeu si trebuie sa invatam sa ii pretuim mult de tot. Dumnezeu nu ne-a creat ca sa fim singuri (si nu ma refer neaparat la relatia barbat-femeie). Prietenii sunt cei care te ajuta sa uiti de probleme si sa iti indrepti din nou capul in sus la Cel care este singurul ce te poate ajuta.

Totusi, nu ajunge sa ai prieteni... trebuie sa fi la randul tau un prieten pt aproapele tau, pt cel in nevoie si pentru cel care vrea sa iti impartaseasca o binecuvantare. E minunat sa ai prieteni insa e cu mult mai minunat sa fi un prieten.

Ma rog ca Domnul sa ne ajute sa fim prieteni adevarati asa cum ne-a fost si El prieten care si-a dat viata pentru prietenii Lui.

"... si a-l iubi pe aproapele ca pe sine, este mai mult decat toate arderile de tot si decat toate jertfele." Marcu 12:33b

zamolxis

Acum deci, raman acesta trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea. Asa isi termina apostolul Pavel capitolul 13 din 1 Corinteni. Fabulos capitol! Insa nu despre dragoste vreau sa va vorbesc. Ci despre nadejde.

Cu siguranta cei mai multi dintre voi stiti cu ce se mananca atat credinta cat si dragostea. De obicei oamenii cer de la Dumnezeu mai multa credinta - in ce si pentru ce, ramane, cel putin pentru mine, o nebuloasa. Despre dragoste ce sa mai vorbim. Cum v-am iubit eu asa sa va iubiti si voi unii pe altii rasuna iar si iar in urechile noastre. Cum ramane insa cu nadejdea? In ce sper eu? Sper sa am o credinta si o dragoste mai mare? Nadajduiesc ca Dumnezeu ma va scapa de toate greutatile acestei vietii? Sa fie speranta mea de capatai ajungerea in Cer langa Dumnezeu?

Si eu am vazut coborandu-se din cer de la Dumnezeu, cetatea Sfanta, noul Ierusalim, gatita ca o mireasa impodobita pentru barbatul ei. Si am auzit un glas tare, care iesea din scaunul de domnie, si zicea: „Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.” Cel ce sedea pe scaunul de domnie a zis: „Iata, Eu fac toate lucrurile noi.”

Eu cred ca acum traim un vis. Eu cred ca speranta noastra trebuie sa fie aceea ca intr-o zi Dumnezeu insusi ne va trezi din acest vis la o realitate ce intrece orice imaginatie. Realitatea adevarata se va arata atunci cand Cristos va reveni pe pamant. Si Cristots nu va veni doar sa judece oamenii. Va veni si sa ne aduca adevarata imparatie, una desavarsita. Una la care acum doar visam, una in care sa poti sa stai fata in fata cu Dumnezeu, sa stai la o poveste cu El si apoi el sa te ia de brat si sa iesiti la o plimbare pe strazile Cerului. O imparatie in care nu mai e durere, nu mai e rautate, nu mai e diavol care sa te impinga la rau. O imparatie perfecta. Speranta noastra ultima este ca Dumnezeu va face iar toate lucrurile asa cum au fost la inceput, iar noi vom putea imparati impreuna cu El vesnic. Asta cred eu ca este speranta crestina. Speranta intr-o lume in care moartea si pacatul nu mai exista. O speranta bazata nu pe teama de pedeapsa, ci pe bucuria reintalnirii cu Acela care ne tine in viata.

Prea iubitilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Si ce vom fi, nu s-a aratat inca. Dar stim ca atunci cand Se va arata El, vom fi ca El; pentru ca Il vom vedea asa cum este.

Albert Einstein nu a vorbit pana la 4 ani. Profesorul de muzica al lui Beethoven a spus despre marele muzician: "Ca si compozitor nu are nici o perspectiva". Louis Pasteur a fost catalogat drept "mediocru" la chimie. Omul de stiinta in domeniul rachetelor, Wernher von Braun a ramas corigent la algebra de clasa a 9a. Chimista Marie Curie, a experimentat ruina financiara inainte de a crea domeniul chimiei nucleare care a schimbat cursul stiintei pentru totdeauna. Michael Jordan a fost taiat de pe lista echipei de baschet a liceului cand era in clasa a 10a.
Iata cateva evenimente din viata unui om care a esuat de multe ori dar a continuat sa lupte. Ghicesti cine este acest om?
Acest om:
- a falimentat in business la varsta de 22 de ani
- a fost invins in lupta pentru un loc in forurile legilaturii de stat la varsta de 23 de ani
- a falimentat in business la varsta de 25 de ani
- s-a confruntat cu moartea iubitei sale la varsta de 26 de ani
- a suferit un colaps nervos la varsta de 27 ani
- a fost invins la nominalizarea pentru Congres la varsta de 34 ani
- a fost ales in Congres la varsta de 37 ani
- a pierdut renominalizarea pentru Congres la varsta de 39 ani
- a pierdut in lupta pentru Senat la varsta de 46 ani
- a fost invins in lupta pentru postul de vice-presedinte al Statelor Unite la varsta de 47 ani
- a fost invins in lupta pentru Senat la varsta de 49 de ani
Aceasta persoana nu a fost altul decat Abraham Lincoln, ales presedinte al Statelor Unite ale Americii la varsta de 51 de ani.
(fragmentul a fost tradus din cartea "The 7 Habits of Highly Effective Teens" de Sean Covey)

Va las pe voi sa va ganditi la lupta si "esecul" lui Isus Cristos - crucea care a deschis Imparatia lui Dumnezeu pentru atatea milioane de pacatosi...
Anca

Multi ani la rand am spus rugaciunea Tatal nostru. O spuneam in biserica, o spuneam uneori seara la culcare, uneori inainte de masa. Mi se parea o rugaciune speciala. Doar Domnul Isus ne-a invatat sa ne rugam asa!! Repetam cuvintele binecunoascute, insa intelegeam (constat acum) prea putin din ceea ce spuneam. Si doar ce era asa de greu de inteles? Caci in fond sunt cuvinte obisnuite, nu?

Tatal nostru, care esti in ceruri! Sfinteasca-Se Numele Tau; vie imparatia Ta; faca-Se voia Ta precum in cer si pe pamant...

Cuvinte obisnuite sau nu, in momentul in care m-am lovit de realitatea lor m-am cutremurat. Atunci cand “voia Ta” inseamna o lupta pe viata si moarte a celor dragi de langa mine, o lupta care parca nu se mai termina, am inceput sa imi dau seama ce cer. Atunci cand nu doar trupul fiintei dragi de langa mine a fost afectat, ci mintea ei se tulbura, cand incercam sa sprijin un om care (diagnosticat cu cancer) ma intreaba “Oare ce vrea Dumnezeu sa imi spuna?”, am inceput sa ma tem sa mai spun: faca-Se voia Ta. Imi vedeam neputinta de a face ceva pentru a usura suferinta celei de langa mine. STIAM ca ratiunea a tot ce se intampla era cunoscuta Dumnezeului celui Sfant si Drept si totusi nu puteam rosti din nou: faca-Se voia Ta. Cautam alte cuvinte; cautam sa ma fofilez, dar totusi sa fiu sincera. Insa cele cateva cuvinte pe care le-am spus atat de usor pana nu demult nu mai puteau fi rostite. Ma pregateam sa le spun singura in camaruta mea si nu puteam. Incercam sa le spun in rugaciune impreuna cu prietenii mei si corzile mele vocale se incapatanau sa nu le rosteasca. Ce era sa fac? Sa renunt? Sau sa ma incapatanez sa le spun?

.... a trecut ceva timp de atunci. Timp in care am invatat ca singura speranta imi este tot in EL. Timp in care eul meu a fost zdrobit, neputinta mea mi-a fost clara si asa ca am invatat din nou sa spun

Tatal nostru, care esti in ceruri! Sfinteasca-Se Numele Tau; vie imparatia Ta; faca-Se voia Ta precum in cer si pe pamant... Amin

Bianca

Traim intr-o societate care apreciaza performanta si care ridica in slavi oamenii de succes si asta nu se va schimba cat timp vor exista oameni pe Pamant.

Pentru o lunga perioada te timp am crezut ca succesul si Crestinismul se pot asocia doar in conditii exceptionale si asta pentru un timp scurt. Nu ridicam in slavi mediocritatea dar ma complaceam intr-o stare de mediocritate.

Tind sa cred ca m-am inselat amarnic. Ma uit la Cristos si nu vad un invins. Ma uit la Pavel, la Petru, la apostoli, la primii crestini, la martirii zilelor noastre si nu vad oameni invinsi. Sa pornesti o miscare care sa existe si peste 2000 de ani nu e lucru putin. Crestinul, adevaratul crestin daca exista sau ar trebui sa existe termenul asta, nu e un invins. Nu-si infasoara talantul in stergar si nici nu se ascunde de lume ca sa-si traiasca crestinismul pentru el. Nu ii e frica sa-si dea viata dar nici sa si-o traiasca pentru Hristos. Nu-i e teama sa fie numit nebun ci activ, se implica in biserica si in comunitatea in care traieste lasand urme adanci in viata incat cei care vin dupa el, daca-i calca pe urme, n-au cum sa se rataceasca. Nu se refugiaza in spatele naturii lui pacatoase sa-si justifice lipsa de curaj si nici nu fuge ca un las cand ii este lovit obrazul.

Te regasesti in descrierea de mai sus?

Cum preferi sa-si aduca aminte lumea de tine: un om care a taiat toata viata lui frunze la caini sau unul care a schimbat lumea?

Te bucuri de-un apus de un rasarit de un senin Apoi... plangi un pacat ce a stricat apusul a ucis rasaritul a patat seninul E mai dureroasa bucuria stiind ca-i urmeaza pacatul E trist...

Meo

Oh, inima inselatoare, prefacuta si mincinoasa. Azi iti trebuie una, maine alta, si pe zi ce trece, in loc sa ma fac mai bogat, ma saracesc in bogatia din care nu mai scap. Am atatea lucruri adunate si atata intelepciune citita incat parca da pe dinafara paharul mustului cunoasterii, dar in loc sa aduca eliberarea si iluminarea promisa, intunericul din jur se adanceste pe zi ce trece, adanc, tot mai adanc.

Esti un sac fara fund in care oricate giuvaeruri as pune, ramai tot gol si flamand. Esti spionul celui rau in fiinta mea si oricat imi ridic ochii catre cer, tu ma orbesti cu noroiul amestecat cu pulbere de aur pe care mi-l arunci in ochi... impachetezi mocirla, pui funda rosie si apoi o depozitezi in cele mai adanci colturi ale tale, in catacombele in care mi-e sila sa intru si de care ma feresc zi de zi.

Astept ziua mareata cand tu vei ramane putrezita intre radacinile copacilor langa care voi fi ingropat si cand nimic nu ma va mai opri din zborul meu catre lumina. Esti pamant, doar pamant. N-am dreptul sa-ti fac nimic, ci doar sa astept rabdator ziua eliberarii si sa plamadesc in mintea mea vise care taie adanc in tot ceea ce inseamna... inima mea.

Oamenii se împart în doua categorii majore: cei care îi împart pe oamneni în două categorii majore şi cei care nu o fac.(Marquez si Dostoievski o fac mai concret, da' nu vă spun cum că mi-e ruşine)

Eu fac parte din prima categorie de oameni...cel puţin azi ştiu sigur că am redus diversitatea umana la două tipuri ..aşa ca sa pot cuprinde cu mintea mea limitată ceva din taina asta care este omul. Deci, prin lucida analiză a prieteniilor mele pe drumul de la statia de tramvai la servici am ajuns la o concluzie pe care o ştiam de mult. Am înţeles că oamnenii se împart în două categorii majore – cei care cred în valoarea lor şi cei care nu.

Asta e tot. Adânc, nu-i aşa ?

Pentru mine însă a fost revelator.

[More:]

Oamenii care cred în valoarea lor vor transforma tot ce ating în “aur”, indiferent cât este de mic şi neînsemnat un lucru, pentru ei şi datorită lor acel lucru capătă valenţe noi. Sunt oamenii care într-un fel sau altul au ajuns la neclătinata credinţă că viaţa lor contează, sunt valoroşi indiferent de parametrii de măsurare a valorii folosită de lumea asta. Mă gândeam că unii poate nici nu sunt pocăiţi, ci doar şansa de a se naşte într-o familie care să ştie să pună în ei acest lucru îi saltă pe o treaptă mai sus în capacitatea lor de a trăi şi a supravieţui vieţii.

Apoi m-am mai gândit la pocăiţii care nu sunt doar religioşi ci au avut o trăire subiectivă a informaţiei bisericeşti şi asta a înfierat în ei apartenenţa la familia lui Dumnezeu şi în consecinţă a pecetluit o dată pentru totdeauna valoarea lor. Şi asta îi face să trăiască în felul în care trăiesc, nu doar frica şi dorinţa dupa avantajele de dincolo. No, aştia, după părerea mea sunt fericiţii, da, uneori şifonaţi de necazuri şi greutăţi, dar chiar şi atunci bucuria de a aparţine lui Aba este dincolo de suferinţă. Sunt liberi.

Şi apoi a doua categorie, cei care nu cred că sunt valoroşi, trăiesc viaţa căutând mereu să-şi demonstreze valoarea şi o fac adunând totul lângă ei, în jurul lor. Sunt cei care poate chiar inconştient intuiesc că au pierdut ceva şi atunci caută mereu şi mereu, mereu şi mereu altceva. (Dox, cum cântă dragii tăi U2 “and I still haven't found what I am looking for”). Ei sunt nefericiţi şi uneori fericiţi (când li se împlinesc micile ambiţii).

Dar poate ar fi o categorie, una de mijloc, ceea ce nu poate fi o categorie aparte pentru că nu vor sta mult timp acolo (asta aşa, să nu mă dezic deja de teoria mea) ... pentru că odată şi odată vor intra fie într-o categorie fie în alta.Sunt cei care cred în mintea lor că sunt valoroşi pentru că teoretic s-a plătit un preţ imens pentru viaţa lor, dar asta nu îi atinge în nici un fel. Înţeleg cu mintea că Cristos a îndurat ceea ce ei nu ar fi putut îndura o veşnicie, dar asta nu le încălzeşte cu nimic inima. Crede-mă sunt cei mai nefericiţi oameni, pentru că au descoperit fântâna şi nu pot bea, aşa că stau lângă ea şi mor de sete. Au descoperit ce îi va face valoroşi şi liberi şi nu pot întinde mâna să
primească, pentru că nu mai au mână ...şi-au tăiat-o ca nu cumva să păcătuiască şi să nu mai fie iubiţi de Tatăl.

Cu ei ce se întâmplă?

Obosit si flamand, refuzand sa-mi amintesc motivele fugii mele, incerc sa gasesc un loc de refugiu, undeva unde sa pot sa-mi asez trupul spre a regasi odihna. Nu mai e mult pana la noapte...

Soarele-mi lumineaza forma, fiinta, aruncandu-ma pe pamantul prafuit. Suntem doi... eu si umbra mea. Ce asociatie, ce groteasca priveliste. Cel din fata mea, o aratare ce ar speria nu doar copiii ci si pe cei mari, imi imita mersul si miscarile obosite. Speriat incerc sa fug, de mine, de umbra mea... dar alungitura ma urmeaza cu credinciosie. Cand oamenii mici arunca umbre lungi e semn ca soarele apune...

Doamne, lasa soarele sa apuna...

A disparut lumina, dar a disparut si umbra. Rasuflu usurat, am scapat de mine ascunzandu-ma in intuneric. Ce noapte!!! Nici pietre de capatai nu gasesc. Ma intind... am devenit eu umbra alipindu-ma de pamantul rece. Astept cu disperare ca Divinul sa uneasca pamantul cu cerul prin calea strabatuta de heruvimi. Dar nici o adiere nu prevestea miracolul.

Am atipit...trist.

Au trecut orele grele care au adus odihna trupului, doar trupului... Trezit... de umbra mea, (a rasarit soarele), am plecat mai departe...

Doamne... poate la noapte pamantul va atinge Cerul...

-Meo

In fata ochilor mei se deschide o priveliste neasteptata. Sunt undeva in afara spatiului si timpului si privesc plin de uimire cum sunt purtat de niste forte invizibile printre sute si mii de nori negrii printre care se vad cu greu niste raze de lumina. Am acum o viteza nebuna si tot ce mai apuc sa vad sunt pete de culoare care se intind, se intind si devin niste dungi colorate, luuuungi... inchid ochii pentru o clipa si simt ca m-am oprit. Ii deschid incet, privesc in jur dar nu vad nimic. Nici tipenie de om. Ma simt suspendat intr-un spatiu fara aer si ma mir ca pot respira. Nu e nimic in jur doar bezna care devine enervant de neagra si de deasa. Si liniste. O liniste infinita. Simturile mele imi spun ca ma aflu intr-un spatiu intins, fara nimic solid sub picioare. Cred ca mintea imi joaca feste. Poate ca doar dorm, imi spun, si incerc sa-mi pipai obrajii. Dezamagire. Sunt eu in carne si oase si mi-e frica sa schitez si cel mai mic gest. Daca pic din locul in care ma aflu?

In departare vad o lumina slaba si ma gandesc sa o iau intr-acolo. Fac un pas, doi, trei, patru dar nu simt ca ma misc. Sunt suspendat undeva... Unde? Ce e cu mine? Unde e Anca? Unde e calculatorul? Tocmai scriam un articol... [...]

Am vrut sa scriu despre starea romantica care te cuprinde fara voia ta daca te uiti la prea multe filme ca cel cu Pierce Brosnan si Julianne Moore , Legile atractiei. Am vrut sa scriu despre coltisorul meu - desi urasc ideea de a ramane undeva pentru prea mult timp. Mda, puteti sa comentati si sa spuneti ca seamana a inconstanta - prefer sa spun ca urasc rutina. Am vrut sa va descriu coltisorul meu. Asta de acum. Sa va spun ca imi place de el. Ca e cald si bine. Ca daca privesc afara pe fereastra vad sau zapada multa si alba sau pomi si copaci si verdeata multa si verde - depinde de anontimp. Am vrut sa va spun ce frumos canta Lionel Richie Deep River Woman. Am vrut sa va spun ca viitorul, arata de-a dreptul luminos. Am vrut sa va spun ca-mi merge bine.

Pana am aflat, acum cateva minute, ca au mai ramas 12 zile pana cand, prietenul meu cel mai bun - desi ne vedem muuult mai rar si povestim muuult mai putin, il consider in continuare prietenul meu cel mai bun, va pleca intr-un alt colt de lume, foarte departe de coltul meu. ... cele trei puncte reprezinta mai bine de 10 minute de stat in tacere in fata tastaturii incercand sa pricep ce simt de fapt cu privire la toata treaba asta - inca nu m-am dumirit. Ce stiu sigur e ca o sa-mi fie dor de el. Si ce mai stiu sigur e ca virgula coltisoarele sunt pentru oamenii singuri. Sunt prea multe zapezi de vazut si prea multe frunze de padure de mirosit ca sa ma rezum la cele ce se vad pe fereastra coltisorului meu. Si mai stiu ca am schimbat de pe Lionel Richie pe Bomfunk Mc's. Freestyler!

Am iesit din apa. S-au uscat si florile de la botez. Emotiile s-au consumat, au ramas poze si amintiri. Dar nu te poti hrani vesnic cu astea. Pe deasupra dai cu nasul de viata si aici vine testul: mai crezi? (ca Isus este Fiul lui Dumnezeu), te mai angajezi pana la capat?

Eu...in cateva cuvinte...am o viata sinusoidala in ultimele saptamani, cu urcusuri, dar mai ales coborasuri... Am trecut prin cateva momente de "criza", la care ma si asteptam dupa bucuria inaugurarii acestui inceput nou prin actul botezului...Am iesit din apa si m-am lovit de imperativul de a trai viata dincolo de toate declaratiile si angajamentele marturisite si altora sau numai lui Dumnezeu... Poate a fost ceva ca in cazul lui Iov, cand, dupa ce s-a laudat Dumnezeu putin cu mine prin ceruri ca a mai smuls unul, a venit diavolul: "da' ia ia-i o clipa - adica cateva ore, zile - zambetul de pe fata, si lasa-l putin la mine sa-i aduc aminte de unde a iesit. Sa trec putin prin fata lui, sa-i arat cat e de vulnerabil, cat are de reparat. Sa starnesc putin in el chestiile alea in care l-am tinut rob ani de zile, sa-l pun sa guste putin din ura, din nervi, din felul de viata si sistemul de valori al unora din fratii lui. Sa-i tai putin elanul si sa-i aduc aminte ca inca mai schiopateaza si nu e bine sa se bage in prea multe "lucruri mari" si de unul singur. Sau ia lasa-i putin mintile sa ma joc de-a v-ati ascunselea cu gandurile lui si sa se intrebe buimacit: "oare pe unde ai mai intrat drace si aici, ca parca eram in aria lui Dumnezeu???". Sa-i ranjesc putin in nas si sa-l fac sa scrasneasca din dinti a neputinta. Sau parca a dormit prea bine in ultimul timp - ar fi cazul sa mai aiba si cate o noapte mai alba sa fie in ton cu anotimpul...sau...sau...etc etc. Si atunci sa-mi mai zici, Doamne, da' cum sta cu credinta! O, nu cred ca Dumnezeu a si plecat urechea la el - sau se poate, dar am avut momente in care rugaciunile parca erau in vant, strigatele de "piei satano!" si toate armele - parca ineficinte. M-am simtit parasit, ispitit de necredinta, manjit si tintuit la colt - si Dumnezeu sa nu faca nici o minune. Minute, ore, chiar vreo 2 zile intregi in care nu am putut face mai nimic din ceea ce aveam de facut, ma presa primul examen, materie multa si tare incurcata, capacitate de concentrare de 0,000...%. Ma plimbam prin casa de colo pana colo, incercam tot felul de pozitii ca sa inving somnolenta, bateam din picior, scuturam capul intr-o parte si-n alta ca sa-mi fuga din minte orice altceva ma distragea, ca sa nu mai zic de numarul mare inregistrat de "D-ne ajuta-ma ca sa ma pot concentra!" sau de "Piei Satano!" (cred ca in sesiune sunt cel mai credincios - cele mai multe si mai scurte rugaciuni). De aici tulburare si stres ca n-o sa-mi iau examenul, ca n-o sa mai iau bursa, si sagetile veneau una dupa alta... (examenul respectiv, ca sa primesc un bobarnac de la Dumnezeu, l-am luat - cu nota mare chiar). Ce sa invat si din asta? Un lucru la care nu-mi ramane decat sa plec capul: o minte bolnava si Un Dumnezeu Invizibil (care face minuni exact cand am cele mai mici asteptari, doar ca sa invat ce inseamna sa cred).

Sa cred in El si-n Fiul Lui cand vin sageti...

Laspin

Uimitor cat de expert este Dumnezeu in arta strangerii cu usa. Nu o spun nici cu rautate, nici cu ironie si nici cu lipsa de respect. Din contra. Admir de-a dreptul, stiinta Lui de a te readuce pe linia de plutire.

Cand spui "Doamne, iti daruiesc sufletul meu, inima mea, viata mea" nu cred ca realizezi ca printre modalitatile prin care El iti 'ocupa' sufletul si viata se numara si stransul cu usa, inghesuitul la colt, lasatul fara de speranta. Reciti plin de admiratie si cutremur "Cand nu-ti mai ramane nimic inafara de Dumnezeu, descoperi ca Dumnezeu iti este de-ajuns" fara sa realizezi ce inseamna nimicul ala. In nimicul ala se afla, de obicei, cele mai dragi si mai ascunse lucruri din viata ta - si tu promiti sa scapi de ele: sarman nenorocit inconstient!

Curand afli ca nimicul nu vrea sa iasa de buna voie din viata ta. Si atunci Dumnezeu, in perfecta legalitate - tu ai fost cel care I-ai spus ca-I daruiesti inima, remember? - incepe sa te stranga cu usa. Pentru ca vezi tu, desi Dumnezeu te iubeste exact asa cum esti, un nimic, refuza sa te lase un nimic. Si desi mana de fier ii este inmanusata in dragoste, te strange fara probleme pana iti ies ochii din cap.

Fiecare zi din viata ta e o pagina dintr-un jurnal. Astazi, un inger din cer sta pregatit cu instrumentul lui de scris in fata unei pagini albe. Ti s-a dat o noua zi!

Am auzit pe cineva spunand o data ca fiecare zi din viata noastra e ca un cont in care in fiecare zi se varsa o valuta care se numeste timp. Nimeni nu e mai sarac sau mai bogat. Toti primim la fel: 24 de ore. Diferenta consta doar in felul in care stim sa investim acest timp.

Ce vei alege azi sa faci? Cum iti vei investi timpul? Vei alege sa binecuvantezi sau sa blestemi? Sa filosofezi sau sa crezi simplu? Sa induri sau sa comentezi? Sa invingi sau sa cazi in ispita? Sa te sacrifici de dragul celor de langa tine sau sa ramai indiferent?

Invata-ne, Doamne, sa ne numaram bine zilele! Invata-ne sa facem ca fiecare zi sa conteze. Sufletul nostru a cam uitat cat de mult ar trebui sa insemne viata asta. Am cam uitat de ce suntem aici.

Fiecare zi este un dar pe care-l primesti! Ziua asta este un dar pe care l-ai primit. Maine poate se vor termina filele din jurnalul pe care scrie numele tau...

Uite ca asa pe nesimtite am ajuns si eu la venerabila varsta de 29 de ani. Nici nu stiu cum a trecut timpul. Imi aduc aminte de poznele din copilarie, de tampeniile din liceu, de stupizeniile din facultate... :) Imi aduc aminte insa si de momente frumoase cu oameni frumosi si sunt uimit de modul in care Dumnezeu m-a inconjurat cu oameni extraordinari. Nu sunt in cea mai fericita conjunctura din viata mea, am avut si zile mai bune, insa am avut si zile mai proaste. Cineva m-a intrebat zilele astea ce as fi ales daca mi s-ar fi oferit ocazia ca la nastere sa fi putut alege intre a ma naste si a ramane in nefiinta. I-am raspuns imediat ca as fi ales sa traiesc. Sunt multumitor ca exist - este o experienta intr-adevar unica, si cand ma uit la mine ma mir de cata creativitate a dat Dumnezeu dovada cand m-a conceput in pantecele mamei mele. :) Modest, nu? :) Am o pofta nebuna de viata, chiar daca am devenit mai apatic in ultima vreme. Ador aglomeratia, agitatia, activitatile si simt ca anii care au trecut n-au luat nimic din avantul tineresc, dimpotriva, l-au echilibrat cu intelepciune. (sper :) )Gandurile mele se indreapta acum spre Dumnezeu, care ma avea in planul lui inca inainte de a exista ceva vizibil din lumea asta. Ii multumesc pentru asta. Imi doresc mult, mult de tot, poate cel mai mult, sa ajung odata in prezenta lui. In lumea noua si extraordinara pe care o are pregatita pentru copii lui. Copiii lui Illuvar. Dumnezeul dumnezeilor, imparatul Cerului si al Pamantului. E o onoare si un har sa mi se spuna Copil al lui Illuvar. Si cum pot sa privesc la viata mea decat ca la o calatorie inspre o tara reala, dincolo de orice inchipuire si pentru care merita sa dai ORICE ca sa ajungi acolo!

A fost ziua mea. O zi deosebita. E aniversarea zilei in care planul lui Dumnezeu cu privire la mine a inceput sa prinda viata. E ziua in care Creatorul a spus: "Sa fie Radu." Si a fost. :)

In seara asta am avut realmente o revelatie. Am inteles care e rolul meu ca cetatean in Imparatia lui Dumnezeu. Si am mai inteles, in sfarsit, de ce Cristos intarzie asa de mult, disperant de-a dreptul as cuteza sa spun, de ce intarzie deci, sa-si instaureze pe deplin Imparatia lui vesnica. Nu am sa incerc sa va explic ce si cum pentru ca ne-ar lua prea mult timp. Am sa va dau doar doua citate si am sa va las voua sarcina dulce si placuta de a trage concluziile.

Will Durant in Caesar and Christ: A History of Roman Civiliza­tion and of Christianity from their beginnings to A.D. 325 scrie urmatoarele:
Nu cred sa existe vreo drama mai mare decat privelistea catorva crestini, dispretuiti si asupriti de un sir intreg de imparati, indurand toate incercarile cu o tenacitate extraordinara, multiplicandu-se fara mare zarva, aducand ordine acolo unde dusmanii lor starneau haos, luptand impotriva sabiei cu Cuvantul si impotriva cruzimii cu speranta, invingand in cele din urma, cel mai puternic stat care a existat vreodata pe suprafata pamantului. Caesar si Cristos s-au intalnit in arena. Cristos a invins.

Spuneau cei de la Yes ca viata asta e o lupta constanta in care, mai tot timpul, impingem acele pana in zona rosie. Suntem mereu pe fuga. Mereu cu o zi ce are doar 24 de ore in loc sa aiba 25. Parca traim o viata pusa pe repede-inainte. Cafea instant, ceai instant, supa instant - totul acum; nu, nu acum, mai bine ieri. Sunt lucruri pe care le-ati mai auzit, nu ma-ndoiesc de asta. Insa vreau sa va intreb: cum ramane cu rabdarea? Nu am raspunsuri ci doar intrebari. Cum ramane cu rabdarea? Cu indelunga-rabdare? Cu rabdarea sfintilor? Ce inseamna sa rabzi pana la capat? Cum faci ca aceasta rabdare sa nu semene a resemnare? Care e scopul rabdarii? Are rabdarea capat? Cat de importanta e rabdarea? Cine moare mai repede: rabdarea sau speranta? Care e legatura dintre rabdare si har? Se exclud sau se completeaza? Ce este de fapt rabdarea?

Calculatoarele viitorului ar putea cantari mai mult de 1,5 tone. Popular Mechanics prognozand nemilosul progres al stiintei, 1949.

Cred ca exista o piata mondiala pentru, poate, cinci calculatoare. Thomas Watson, presedintele IBM, 1943.

Am calatorit de-a lungul si de-a latul tarii asteia si am vorbit cu cei mai buni oameni si pot sa va asigur ca procesarea datelor este o furie care nu va rezista pana la sfarsitul anului. Editorul responsabil cu cartile de afaceri la Salonul de Inventii, 1957.

Dar... la ce e bun? Un inginer de la Divizia Sistemelor Computerizate Avansate ale IBM, 1968, comentand pe marginea inventarii microcipului.

Nu exista vreun motiv pentru care cineva ar vrea un calculator in casa lui. Ken Olson, presedinte fondator al Digital Equipment Corp., 1977.

Acest 'telefon' are prea multe lipsuri pentru a fi considerat in mod serios un mijloc de comunicatii. Dispozitivul nu are in principiu valoare pentru noi. Comunicat al Western Union, 1876.

Aceasta cutie muzicala fara fir nu are vreo valoare comeciala imaginabila. Cine ar plati pentru un mesaj trimis nimanui anume? Asociatii lui David Sarnoff raspunzand solicitarilor pentru a investi in radio in anii 1920.  

Ma gandesc la obiceiul nostru prost, cel putin al meu, de a aprecia lucrurile pe care le am numai dupa ce le-am pierdut. Cel mai usor se aplica la relatii.

In liceu, am avut un prieten, cel mai bun prieten al meu din perioada respectiva. Cu el am facut multe din prostiile mari din liceu si tot cu el am luat hotararile cele mai importante din viata. El a fost omul care a ajutat la cresterea mea spirituala si tot el a fost cel care m-a ajutat sa o intalnesc pe sotia mea. Am crescut impreuna ca doi frati si eram nedespartiti. Am asistat cu groaza la procesul in care el si-a pierdut credinta in Dumnezeu si am ramas indurerat de evolutia lui. A plecat mai apoi din tara, si din nefericire, conform zicalei, ochii care nu se vad, se uita. :(

Ma mai intalnesc cu el din cand in cand, s-a intors in Romania de ceva vreme, dar tot ce a fost intre noi a ramas doar vis frumos, ascuns undeva intr-un sertar al mintii, din care, uneori, imi place sa scot si sa privesc vremurile trecute...

Imi dau seama ca au fost momente in care ar fi trebuit sa fiu mai aproape de el, sa fiu acolo chiar daca nu as fi putut face nimic... Pacat ca m-am lasat pagubas. Si ma uit la relatia mea speciala cu acest om, si-mi pare rau dupa el. Dupa o relatia calda cu un om valoros.

-Dox

Acum cateva zile vorbeam despre faptul ca nu-mi mai este frica de pocitania numita diavol. Si nu-mi este nici acum. Insa binecuvantata carte "eu, Barbatul” scrisa de John Eldredge, imi da ocazia sa intregesc povestea. La ce am spus mai devreme mai este un lucru de adaugat. Si anume acela ca… oricat ar fi castelul de puternic, daca exista un tradator inlauntru (gata sa tradeze de indata ce i se iveste ocazia), castelul nu mai poate fi mentinut in siguranta in fata atacurilor inamicului. Tradatorii ne ocupa chiar inimile, gata sa se alature oricarei tentatii si sa se predea tuturor ispitirilor. (John Owen, Pacat si ispitire)

Trebuie sa spunem lucrurilor pe nume: carnea, trupul reprezinta o tradare, un fals, care este de un egoism dezgustator. Dar trupul in sine nu suntem noi. Carnea nu este adevarata noastra natura. Pavel in celebrul pasaj asupra a ceea ce inseamna sa te lupti cu pacatul (Romani 7) ne spune o poveste pe care o stim prea bine. Iata-o pusa intr-un limbaj contemporan:

M-am hotarat sa fac binele, dar nu pot sa il fac cu adevarat. M-am hotarat sa nu fac nici un rau, dar apoi l-am facut totusi. Hotararile mele, asa cum sunt ele, nu se concretizeaza in actiuni. Ceva nu este bine in adancul meu si situatia devine tot mai grava pe zi ce trece. Se intampla cu atata regularitate incat totul este previzibil. In clipa in care ma hotarasc sa fac binele, pacatul apare pentru a ma insela. Imi gasesc cu adevarat desfatarea in poruncile lui Dumnezeu, dar este destul de evident faptul ca nu toate mecanismele dinlauntrul meu ma urmeaza in aceasta placere. Unele parti din mine se razvratesc in taina, si atunci cand ma astept mai putin, ele preiau initiativa.

Vreau ca mesajul acesta sa fie unul sec si simplu. Suntem in pana de timp si idei... pentru astazi, puteti consulta arhiva de articole :)

S-a plictisit sa mai vina pe la mine imbracat in mantia lui cenusie. S-a saturat sa ramana nedeghizat in frumusetea-i morbida incoronat cu o incruntare malefica si decorat cu un zambet batjocoritor. Nu, nu l-am mai vazut de mult asa.

Mai nou, ma viziteaza un inger. Un inger de lumina. E chipes. E frumos. In ochi are promisiuni peste promisiuni. Tot ce atinge se transforma in aur. Imi zambeste, ma ademeneste cu soapte si vorbe frumoase. Se apropie de sufletul meu incet, finut, de-a dreptul galant, ma lauda, imi apreciaza talentele - sunt atat de valoros in ochii lui. La cat e de frumos, la cat e de intelept, la cat e de dorit parca nu mai poti adauga nimic. Aripile lui sunt albe, un alb imaculat, si o lumina profunda, diafana, izvoraste din adancul lui si il invaluie, il cuprinde, ii cuprinde ochii sfredelitori care se uita la mine si ma cheama... Ochii... ochii lui... Sunt aceeasi ochi reci, mincinosi si goi. In spatele lor vad prapastii, vad prin ei ca printr-un glob magic, cum se sapa gropi, se pun laturi si se ascut fierastraie. Buzele lui spun insa altceva, ma adorm intr-un somn placut si visele pe care mi le face cadou sunt atat de frumoase. Sunt aproape de clipa in care amagirile lui vor trece de mintea mea si-mi vor invalui sufletul. Cu toate ca inima mea este acum a altcuiva, poate maine, poate azi am sa i-o pun pe o tava de argint si am s-o strapung cu punalul necredintei.

Astept insa un alt inger. Un inger cu ochi blanzi, cu aripile obosite de drum, pe umarul caruia sa-mi plec capul si sa ma las cuprins de somnul copilului mic si prost care locuieste in inima mea.

"...vremea este aproape. Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfînt, să se sfinţească şi mai departe! Iată, Eu vin curînd; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. Eu sînt Alfa şi Omega, Cel dintîi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfîrşitul. Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate! Afară sînt cînii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli, şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!" Apocalipsa 22:10-15.

Azi ninge tare, draga mea, Avionul nu poate ateriza, Pilotul are pe geam un morman de nea Si se-agită degeaba...

Ninge asa de frumos aici, in orasul meu. Mai spune s-aduca si ceaiul, Si vino si tu mai aproape, Citeste-mi ceva de la poluri, Si ninga... zapada ne-ngroape.

Si as vrea sa nu se mai opreasca.