Acum cateva zile vorbeam despre faptul ca nu-mi mai este frica de pocitania numita diavol. Si nu-mi este nici acum. Insa binecuvantata carte "eu, Barbatul” scrisa de John Eldredge, imi da ocazia sa intregesc povestea. La ce am spus mai devreme mai este un lucru de adaugat. Si anume acela ca… oricat ar fi castelul de puternic, daca exista un tradator inlauntru (gata sa tradeze de indata ce i se iveste ocazia), castelul nu mai poate fi mentinut in siguranta in fata atacurilor inamicului. Tradatorii ne ocupa chiar inimile, gata sa se alature oricarei tentatii si sa se predea tuturor ispitirilor. (John Owen, Pacat si ispitire)

Trebuie sa spunem lucrurilor pe nume: carnea, trupul reprezinta o tradare, un fals, care este de un egoism dezgustator. Dar trupul in sine nu suntem noi. Carnea nu este adevarata noastra natura. Pavel in celebrul pasaj asupra a ceea ce inseamna sa te lupti cu pacatul (Romani 7) ne spune o poveste pe care o stim prea bine. Iata-o pusa intr-un limbaj contemporan:

M-am hotarat sa fac binele, dar nu pot sa il fac cu adevarat. M-am hotarat sa nu fac nici un rau, dar apoi l-am facut totusi. Hotararile mele, asa cum sunt ele, nu se concretizeaza in actiuni. Ceva nu este bine in adancul meu si situatia devine tot mai grava pe zi ce trece. Se intampla cu atata regularitate incat totul este previzibil. In clipa in care ma hotarasc sa fac binele, pacatul apare pentru a ma insela. Imi gasesc cu adevarat desfatarea in poruncile lui Dumnezeu, dar este destul de evident faptul ca nu toate mecanismele dinlauntrul meu ma urmeaza in aceasta placere. Unele parti din mine se razvratesc in taina, si atunci cand ma astept mai putin, ele preiau initiativa.