Ma gandesc la obiceiul nostru prost, cel putin al meu, de a aprecia lucrurile pe care le am numai dupa ce le-am pierdut. Cel mai usor se aplica la relatii.

In liceu, am avut un prieten, cel mai bun prieten al meu din perioada respectiva. Cu el am facut multe din prostiile mari din liceu si tot cu el am luat hotararile cele mai importante din viata. El a fost omul care a ajutat la cresterea mea spirituala si tot el a fost cel care m-a ajutat sa o intalnesc pe sotia mea. Am crescut impreuna ca doi frati si eram nedespartiti. Am asistat cu groaza la procesul in care el si-a pierdut credinta in Dumnezeu si am ramas indurerat de evolutia lui. A plecat mai apoi din tara, si din nefericire, conform zicalei, ochii care nu se vad, se uita. :(

Ma mai intalnesc cu el din cand in cand, s-a intors in Romania de ceva vreme, dar tot ce a fost intre noi a ramas doar vis frumos, ascuns undeva intr-un sertar al mintii, din care, uneori, imi place sa scot si sa privesc vremurile trecute...

Imi dau seama ca au fost momente in care ar fi trebuit sa fiu mai aproape de el, sa fiu acolo chiar daca nu as fi putut face nimic... Pacat ca m-am lasat pagubas. Si ma uit la relatia mea speciala cu acest om, si-mi pare rau dupa el. Dupa o relatia calda cu un om valoros.

-Dox