Obosit si flamand, refuzand sa-mi amintesc motivele fugii mele, incerc sa gasesc un loc de refugiu, undeva unde sa pot sa-mi asez trupul spre a regasi odihna. Nu mai e mult pana la noapte...

Soarele-mi lumineaza forma, fiinta, aruncandu-ma pe pamantul prafuit. Suntem doi... eu si umbra mea. Ce asociatie, ce groteasca priveliste. Cel din fata mea, o aratare ce ar speria nu doar copiii ci si pe cei mari, imi imita mersul si miscarile obosite. Speriat incerc sa fug, de mine, de umbra mea... dar alungitura ma urmeaza cu credinciosie. Cand oamenii mici arunca umbre lungi e semn ca soarele apune...

Doamne, lasa soarele sa apuna...

A disparut lumina, dar a disparut si umbra. Rasuflu usurat, am scapat de mine ascunzandu-ma in intuneric. Ce noapte!!! Nici pietre de capatai nu gasesc. Ma intind... am devenit eu umbra alipindu-ma de pamantul rece. Astept cu disperare ca Divinul sa uneasca pamantul cu cerul prin calea strabatuta de heruvimi. Dar nici o adiere nu prevestea miracolul.

Am atipit...trist.

Au trecut orele grele care au adus odihna trupului, doar trupului... Trezit... de umbra mea, (a rasarit soarele), am plecat mai departe...

Doamne... poate la noapte pamantul va atinge Cerul...

-Meo