Multi ani la rand am spus rugaciunea Tatal nostru. O spuneam in biserica, o spuneam uneori seara la culcare, uneori inainte de masa. Mi se parea o rugaciune speciala. Doar Domnul Isus ne-a invatat sa ne rugam asa!! Repetam cuvintele binecunoascute, insa intelegeam (constat acum) prea putin din ceea ce spuneam. Si doar ce era asa de greu de inteles? Caci in fond sunt cuvinte obisnuite, nu?

Tatal nostru, care esti in ceruri! Sfinteasca-Se Numele Tau; vie imparatia Ta; faca-Se voia Ta precum in cer si pe pamant...

Cuvinte obisnuite sau nu, in momentul in care m-am lovit de realitatea lor m-am cutremurat. Atunci cand “voia Ta” inseamna o lupta pe viata si moarte a celor dragi de langa mine, o lupta care parca nu se mai termina, am inceput sa imi dau seama ce cer. Atunci cand nu doar trupul fiintei dragi de langa mine a fost afectat, ci mintea ei se tulbura, cand incercam sa sprijin un om care (diagnosticat cu cancer) ma intreaba “Oare ce vrea Dumnezeu sa imi spuna?”, am inceput sa ma tem sa mai spun: faca-Se voia Ta. Imi vedeam neputinta de a face ceva pentru a usura suferinta celei de langa mine. STIAM ca ratiunea a tot ce se intampla era cunoscuta Dumnezeului celui Sfant si Drept si totusi nu puteam rosti din nou: faca-Se voia Ta. Cautam alte cuvinte; cautam sa ma fofilez, dar totusi sa fiu sincera. Insa cele cateva cuvinte pe care le-am spus atat de usor pana nu demult nu mai puteau fi rostite. Ma pregateam sa le spun singura in camaruta mea si nu puteam. Incercam sa le spun in rugaciune impreuna cu prietenii mei si corzile mele vocale se incapatanau sa nu le rosteasca. Ce era sa fac? Sa renunt? Sau sa ma incapatanez sa le spun?

.... a trecut ceva timp de atunci. Timp in care am invatat ca singura speranta imi este tot in EL. Timp in care eul meu a fost zdrobit, neputinta mea mi-a fost clara si asa ca am invatat din nou sa spun

Tatal nostru, care esti in ceruri! Sfinteasca-Se Numele Tau; vie imparatia Ta; faca-Se voia Ta precum in cer si pe pamant... Amin

Bianca