Se simtea trist? Nu. Se simtea deznadajduit. Ioan isi privea invatatorul, prietenul, Domnul, atarnand pe cruce in fata lui, tinand in bratele sale pe Maica Domnului. De ce se intampla asta? De ce? Nimic din infatisarea lui Iisus nu putea sa-i dea nici macar un strop de speranta. Cauta disperat un semn, un gest, o miscare de pleoape, o soapta... o minune... Sperantele lui atarnau impreuna cu El pe cruce. Ochii, uscati de lacrimi, priveau spre cer in speranta ca Tatal, pe care Iisus spunea ca-l cunoaste, va face ceva. Indoiala? Frica? Sperante naruite? Dezamagire? Durere? Lacrimi? Singuratate? Oh, din plin. Zile de chin, zilele ce vor urma... avea inca o persoana de ingrijit si nici pe el nu se simtea in stare sa se miste din fata privelistii infioratoare... Umbre adanci si soapte negre incepeau sa-i cuprinda sufletul tanar. Doamne, de ce?

Ceilalti ucenici erau ascunsi prin cetate si micul grup parea infasurat intr-o crispare si deznadejde apropiate de moarte. A fost o zi de vineri care cu siguranta n-au uitat-o repede. O zi a carei amintire a ramas incrustata in sufletele lor. Pentru ei, lumea lor s-a sfarsit in clipa in care soldatul roman a confirmat moartea lui Mesia si nici unul nu mai credea in minuni.

Joia Mare. Cina. 12 ucenici. Cristos. Noi. Eu. Acum, astazi.

Stateam si ma uitam cum trece painea si vinul din mana in mana. Si cum fiecare om ce lua paine si vin se ridica in picioare. Aratau precum o armata ce se ridica la lupta. O armata pe care Cristos si-a castigat-o prin moartea si invierea Lui.

Stiti care sunt ce-i mai periculosi oameni? Cei pe care moartea nu-i mai sperie. Cei care, desi traiesc intr-o lume a pacatului, sunt morti fata de pacate. O astfel de armata si-a adunat Cristos prin moartea lui.

In timp ce painea se impartea prin biserica, imi dadeam seama ca insusi Cristos se plimba incetisor, printre randuri, printre prietenii Lui, printre fratii si surorile Lui, printre supusii Lui. Iar noi rupem cate o bucatica din trupul Lui, pentru ca, in cele din urma, trupul Lui sa ajunga frant, zdrobit, sfasiat. Noi suntem cei care-L frangem, cu mainile noastre.

Dar aceasta frangere nu e in van. Pentru ca doar astfel armata se poate ridica, in frunte cu al ei Atotputernic Conducator.

...voi zidi Biserica Mea, si portile Locuintei mortilor nu o vor birui.

Stiu, ar trebui sa vorbesc despre bucurie si zambete. Si sa nu mai tot amintesc cat de rai suntem. Si de pacatosi. Si de tristi. Si suparati. Si de 'cazatori'. Toti, si daca nu sunt toti, atunci majoritatea covarsitoare prefera raza calda de soare, ploii reci si marunte de toamna. Rasul, fricii. Curatia sufletului, manjirii cu pacate. Preferam victoria in dauna infrangerii.

Si cu toate dorinta noastra de mai bine, ne trezim in acelasi cerc vicios: cadem si ne ridicam, cadem si ne ridicam si iar cadem si iar ne ridicam.

Sa va spun un mic secret: sfintii sunt doar niste pacatosi care... cad si se ridica, cad si se ridica si iar cad si iar se ridica.

p.s. incercati Bob Carlisle - We Fall Down.

Stau si citesc cu uimire un email despre grozaviile din vestul tarii si inima mea este indurereata de suferintele pe care le indura acesti oameni. Nici nu vreau sa-mi inchipui ca as putea fii in situatia celor din judetele Timis, Arad, Bihor, Caras-Severin, Suceava, Mehedinti si Hunedoara.

Acelasi email se continua cu o intrebare: "Ce vrea D-zeu sa ne arate prin acest lucru?" si autorul incepe o argumentare cu versete Bilbice, si da in sus si in jos cu "aratarea puterii lui Dumnezeu", sau cu "pentru a ne apropia mai mult de Dumnezeu". Nu zic nu, poate e si una si cealalta, dar cu siguranta nu suntem noi cei care sa dam asemenea verdicte si cu siguranta nu judecati si explicatii asteapta Dumnezeu de la noi ci mai degraba compasiune. De ce ne roade atat de mult sa avem dreptate? Sau de ce ne mananca atat de mult in adancul inimii noastre sa "le arate Dumnezeu" cine este si ca nu-i de joaca cu El? Oameni buni! Iisus a plans. A plans pentru Ierusalim, a plans pentru prietenii lui, si sigur a plans si pentru noi de multe ori. Haideti sa lasam la oparte foamea asta nepotolita de a explica tot ce se intampla si sa ne pese cu adevarat de oamenii pentru care insusi Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, a venit pe pamant si a murit ca "oricine crede in El sa aiba viata vesnica".

V-as fi recunoscator, daca impreuna, in loc de comentarii la acest articolas sa inaltam o rugaciune pentru sinistratii din tara noastra, si mai mult, sa ne deschidem ochii - cine stie cate fapte bune a pregatit Dumnezeu pentru noi astazi.

Doamne ajuta-i si ajuta-ne si pe noi.

-Dox

scriu asta... inspirat de o prietena foarte draga mie... care a subliniat ceva foarte important shi totodata adevarat.

mai toate articolele de pe aercurat.com sunt despre suferintza shi tristetzea prin care trecem noi... shi eu am scris articole pt k eram trist... da cred k ar trebui sa scriem shi despre lucrurile care ne aduc bucuria in viatza eu personal am ajuns la faza in care invatz din nou sa ma bucur de dragostea prietenilor mei, de prietenia lor, am inceput sa am din nou incredere in ei... incep sa imi revin din "depresia" (poate nu o fo chiar depresie) in care am fost... am scapat de-acolo numai cu ajutorul lui Dumnezeu... numa' El m-a scos de acol'... shi de asta vreau sa fiu bucuros... sa am tot timpu' zambetul pe buze chiar daca ii greu... poate o sa-i inseninez cuiva ziua cu zambetu' meu :P shi cre' k fiecare putem face asta

asha k hai sa nu ne mai lamentam atata shi sa trecem la zambete cine ii cu mine ?

"Bucurati-va totdeauna in Domnul! Iarasi zic: Bucurati-va!" Filipeni 4:4

...j4ever

Brusc ma trezesc dimineatza si imi dau seama ca a mai inceput o zi.. o noua aventura pe axa timpului.. care se prelungeste in fiecare clipa tot mai mult si tinde spre infinit.. Cateodata nu-mi dau seama cat de important este timpul pe care il pierd in nestire.. si cat de mult voi suferi cand voi privi inapoi.. si imi voi da seama ca as fi putut face asa de multe lucruri.. folositoare in primul rand celor din jurul meu si apoi si mie.. Sunt constienta ca .. fiecare clipa trecuta nu se va mai intoarce niciodata .. nu am sa mai primesc o a doua sansa.. Acest gand ma termina,.. ma sfasie din carne .. simt cum sangerez.. iar hemoragia nu poate fi oprita cu nici un chip..

Ma intreb...
Viatza.. ce-i viatza? ce-i viatza mea?..se spune ca este asa de scurta incat trebuie sa o traiesti din plin, fara nici un regret.. implinandu-ti toate dorintele si poftele.. dar cum poti face asta cand esti inconjurat numai de compromisuri, regrete, rautate si ura.. cand incerci sa semeni dragoste si iubirea imprastiata se transforma automat in ura, invidie.. dar ce este cu adevarat viatza.. asta nici eu nu va pot raspunde.. unghiul din care privesc acum este asa de intunecat.. e asa de intuneric locul in care ma aflu incat nici nu pot pasi, nu pot spune nici un cuvant de teama sa nu cad si sa ma lovesc, de frica de a nu spune lucruri pe care am sa le regret atunci cand am sa ies din cosmarul in care ma aflu si in ungherul bine ascuns in care nici un strop de lumina nu patrunde...

Este frig [curentii de aer se misca.. producand zgomote asurzitoare, infricosatoare care-mi dau senzatia ca traiesc intr-un adevarat iad.. ].. se aud pasi.. parca nu sunt singura si totusi.. ma simt atat de singura.. simt ca tot ceea ce am facut pana acum.. s-a spulberat.. ca toate zambetele mele.. au fost false.. ca buna dispozitie insamantata in inima mea a palit, iar energia acumulata si redistribuita si pentru zile mai grele.. a disparut dintr-o data.. sunt fara vlaga .. sunt asa de mica si neinsemnata.. [...]

Eu sînt iudeocentric în cultura Europei, caci daca scoti Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumet tragic. Fara Biblie, europenii, chiar si laureatii premiului Nobel, dormeau în craci. Stiinta si filozofia greaca sînt foarte folositoare, dar nu sînt mîntuitoare. Prima carte mîntuitoare si consolatoare pe continent – suverana – e Biblia.

Exista o carte a unui savant american care încearca sa motiveze stiintific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de stiinta cum am eu nevoie de Securitate. Luther, cît e el de eretic si de zevzec, a spus doua lucruri extraordinare: ca creatia autonoma e o cocota si ca nu exista adevar în afara de Biblie. Mie mi-a trebuit o viata întreaga ca sa aflu asta. El nu era asa batrîn cînd a dibacit chestia asta, ca era calugar augustin… Mie mi-a trebuit o viata ca sa ma conving ca în afara de Biblie nu e nici un adevar. Shakespeare, pe lînga Biblie, - eu demonstrez asta si la Sorbona - e scriitor din Gaesti.

Petre Tutea

Stateam azi, intr-o biserica frumoasa, intr-o banca veche ce scartaia incetisor, cu un vitraliu absolut superb deasupra capului meu, ascultand corul Filarmonicii din Cluj-Napoca.

Odihneam dupa lungi batalii. De fapt, credeam ca iau doar o pauza, urmand ca mai apoi, la iesirea din biserica, sa-mi reiau lupta. Cu mine insumi. Si cu El.

Nu, nu am renuntat la ideile ce-mi framanta lumea, viata - inca cred cu toata taria mea ca traim un crestinism schimonosit, fara vlaga si mai ales fara viitor. Am inteles insa, asa dintr-o data (nu-i asa ca si voua V-a facut surprize de genul asta?), ca exista dincolo de toate zbaterile si framantarile mele, un adevar care da sens acestor zbateri si acestor framantari, care ma ajuta sa nu ma pierd pe cale, care poate sa-mi dea putere - daca vreau sa gasesc in mod sincer adevarul... Cristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand.

Mi-a spus Domnul meu ca trebuie sa iert si sa o iau de la capat...mi-a spus Domnul meu ca toate lucrurile sunt trecatoare ...chiar si suferinta,chiar si durerea. Dar chiar daca e Domnul meu langa mine,chiar daca e Tata langa mine am nevoie de cineva ...cineva care sa fie in stare sa ma inteleaga si sa ma accepte asa cum sunt...se pare ca toti fug de responsabilitatea unei relatii adevarate,reale...cred ca am uitat ce inseamna cuvantul prieten.

Credeam ca suferinta e ceva care o sa vina la batranete...credeam ca oamenii sunt in strafundul lor buni dar de fapt sunt rai.

Scriam acum cateva luni undeva asa: "Cred ca ma cunosc destul pe mine insami ...pana peste cateva luni cand nu voi mai fiu eu, voi fi alta persoana, cu mai multe probleme, cu o minte mai matura, mai luminata...nu cred ca vreau sa ajung acolo...nu vreau sa ajung o persoana mai rea ci una mai buna...stiu ca se poate dar e greu."

Si iata ca acum dupa aproape 5 luni am ajuns acolo unde nu voiam sa ajung...inima mi-a fost ocupata cu altceva decat cu relatia mea cu Dumnezeu. Imi pare rau ca mi-am pierdut timpul cu nimicuri....

Totul e trecator...

Iarta-ma ca te-am facut sa suferi...

- Camelia

Sunt bogata. Da, nu am castigat la Loto sau la mai stiu eu ce. Insa sunt bogata. Am descoperit langa mine un om de o credinciosie cum rar am vazut, un om care nu se bate cu pumnul in piept de ceea ce face, un om care se roaga pentru mine. Se roaga zi de zi pentru mine, pentru feicare pas al meu. M-am simtit mica, mica de tot. Cineva care se roaga pentru fiecare pas al meu in fiecare zi.

Apoi mi-a spus ca acum isi revine de pe urma unui accident cerebral.

M-am razvratit si am intrebat ‘de ce Domane imi iei oamenii de suflet, de ce ii treci pe aici, de ce pe oamenii care ma sustin in rugaciune si ma iubesc ?’

Nu a tunat, n-a fulgerat insa am constientizat ca nu i-am pretuit la valoarea lor adevarata cum trebuie pe acesti oameni.

Acum insa ma simt onorata si ...imbogatita prin ei.

-Cella

Am primit un mail care m-a intors pe dos si ma face sa ma intreb oare ce avem noi crestinii in cap? Chiar suntem vaccinati cu vaccinul fariseilor? Aceea societate buna, care vezi Doamne, sunt cei alesi, cei sfinti, sfintiti, cei care il iubesc pe Dumnezeu, acei oameni care vezi Doamne merg la biserica in fiecare duminica, oh si poate si in timpul saptamanaii. Ei sa se comporte ca lumea? Ei sa mearga intr-un bar? Oh l-ar chema pe colegul lor la biserica dar vezi, nu prea stie cum sa-l ia ca nu si-a facut timp sa mearga la fotbal ca "aia prea injura". Oh, si la banchetul de a XII-a nu poate merge, ce rau ii pare, ca vezi tu, acolo se bea si se fumeaza. Si uite asa, ne-am facut din biserici niste cluburi, cu muzica noastra, draguta, finutza, care nu supara pe nimeni, si vai cat de bine e in oaza noastra de liniste si pace.

Oh, si nu cumva sa auzim ca vreunul dintre noi are probleme. Oh, vai! Si mai ales sa sa scrie de ele pe internet. Oh, ce va crede lumea despre biserica noastra? Hello? Biserica voastra? Lool, cred ca cineva incurca borcanele. Biserica lui Iisus care in afara de faptul ca mergea in timpul sabataluli la templu - mersul la bisrica nu-i rau - mersul excesiv la biserica devine suspect :) - isi facea timp sa cladeasca relatii si sa interactioneze cu cei din jur. Sa nu-mi ziceti ca Isus nu era la curent cu evenimentele vremeii, cu faptul ca bietii evrei se aflau sub teroarea romana. Da de unde!

Oh, si mai sunt luminati intre noi care spun ca de fapt nu trebuie sa fii relevant. Ce sa te mai chinui sa spui altora pe limba lor. Spune tu pe limba Cuvantului lui Dumnezeu si gata. Hello! Pai si cum ii spun eu Evanghelia, vestea cea buna ca gata cu frica, gata cu teama de Iad, gata cu viata traita in pacat, uite este si pentru mataluta scapare, uite Hristos a murit si pentru pacatele tale si iti poate da o viata noua daca nu ii spun asta pe limba lui si nu i-o "predica" prin viata mea?

Cred ca noi incercam sa le spune oamenilor prea tare ca pocaitii sunt buni si ei nu gresesc. Nu asta tre sa le spune oameni buni, nu asta e evanghelia. Dupa mine as spune mai tare si mai sus ca sunt un pacatos, ca asta si sunt. Ca vreti nu vreti toti gresim. Vestea buna, Evanghelia, e ca in pofida incapacitatii noastrea de a fii constanti si de a tine cu dintii de poruncile lui Dumnezeu, din pricina mortii lui Iisus Hristos pe cruce, noi putem avea siguranta ca la judecata pacatele noastre vor fi trecute in contul lui Iisus Cristos, si noi vom scapa basma curata.

Doamne iti multumesc pentru Fiul tau si pentru Har. Amin?

Ascult fascinat Aleluia de Handel si parca toata frica dispare din jurul meu si cerurile canta impreuna cu corul de pe computerul meu ALELUIA pentru Domnul Domnilor si Regele Regilor. Vaiiiii cat de usor uit cine este Tatal meu! El domneste din vesnicie in vesnicie, este Stapanul Universului si Creatorul meu. Necredinta oamenilor, intrebarile lor, hula si ura lor nu pot schimba lucrurile. El este si ramane Stapan peste creatia Lui.

Ce bine e sa stii ca dincolo de aparente, dincolo de vizibil, Dumnezeu stapaneste cu putere peste toata creatia lui si ce bine e sa stii ca Duhul lui Dumnezeu lucreaza in lume si nu doar crestinii beneficiaza de lucrarea Lui. Ar fi un dezastru daca Dumnezeu ar ingadui raului sa se desfasoare in toata plinatatea lui.

Chiar daca nu inteleg de ce exista suferinta, si chiar daca teologic se poate explica orice si cu toate astea mintea mea sa nu vrea sa priceapa, sufletul meu se lipeste prin credinta de Dumnezeu si imi place sa cred ca revin iar la starea aceea de copil mic, in bratele Tatalui ceresc. E atat de bine Doamne, sa ma las in girja Ta, in bratele tale.

"Nu te teme, căci Eu sînt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sînt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare. Căci Eu sînt Domnul, Dumnezeul tău, care te iau de mîna dreaptă şi-ţi zic: „Nu te teme de nimic, Eu îţi vin în ajutor!" (Isia 41:10,13)

Urmarind filmul „City by the Sea” intrebarea cu care am ramas si care adevarul este ca ma framanta de multa vreme este: „Ce anume ne impiedica sa luptam pentru legaturile cu oamenii?”

Filmul (facut dupa o poveste reala) este povestea unei relatii intre un tata si un fiu. Tatal, impiedicat in fel si chip, in urma divortului, sa mentina legatura cu fiul sau, pana la urma renunta la acesta, ramanand cu regretul adanc ascuns in inima lui dupa aceasta legatura. Fiul, in urma divortului parintilor, de la un moment dat, nemaifiind cautat de tatal sau, crede ca a fost abandonat si renunta si el la tatal sau purtand in inima lui un regret adanc ascuns in inima lui dupa el.

Filmul incepe cu scene alternative din vietile celor doi – tata si fiu. Tatal, locotenent de politie bine vazut la locul de munca, fiul, un junkie amarat care se chinuie de pe o zi pe alta sa traiasca, urmarit de datorii, remuscari, vise neimplinite, privirile batjocoritoare ale tuturor.

Tatal si fiul se reintalnesc in imprejurari nefericite, in urma unor crime puse de toti pe seama lui Joey, fiul locotenentului LaMarca. Este momentul in care zidurile pe care amandoi le-au construit in jurul inimilor lor de teama de a nu fi respinsi, abandonati, nedoriti, de celalalt cad si legatura dorita si regretata atata timp se reface.

Ce ne face sa nu luptam pentru legaturile cu oamenii? Traumele pe care le-am mai putea avea din cauza acestor oameni, frica de a nu fi respinsi de ei, frica de a nu fi iubiti.... Sentimentul de autoconservare, autoprotectia. E asa de bine sa traiesti intr-o lume in care nu esti respins sau intr-o lume in care esti respins de straini, dar nu de cei care ar trebui sa te iubeasca. Lumea asta vrem noi sa ne-o creem cu orice pret, pentru ca nu putem suferi durerea respingerii si in special durerea respingerii de catre cei care ar trebui sa ne iubeasca. A face un pas spre acestia ar insemna sa te expui din nou durerii, sa risti sa suferi din nou, sa iesi din confortul tau emotional. Dragostea insa risca. Dragostea isi autosacrifica zidurile facandu-se disponibila celor care au ranit-o, dandu-le o noua sansa si invitandu-i sa se ridice la inaltimea unei noi relatii in care sa nu mai existe abuzuri, respingeri, traume, neglijari, manie, etc.

Si intrebi "De ce Doamne?" Peretii iti dau acelasi raspuns, raspuns de care te-ai saturat.

Traim intr-o lume a raspunsurilor si a intrebarilor. (?)

Cauti printre lacrimi un raspuns la scopul existentei tale, si te lovesti de mai multe intrebari. Si pe zi ce trece "marea" ta de intrebari creste, si tu, neputincios, mai adaugi o intrebare...

Se gaseste cate un "istet" cu raspunsuri... Dar raspunsurile lui sunt ale lui... si nu ti se potrivesc tie. (?)

Dumnezeu. El este raspunsul tau, chiar daca nu L-ai inteles inca.

"Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile. A Lui sa fie slava, in veci."

Nu e gresit sa plangi, sa te intrebi De ce? Fie ca lacrimile tale sa cada pe un pamant uscat si sa-l vindece. Si Dumnezeu...

Dumnezeu mantuieste. Asta e, daca vrei, "meseria" Lui, din Genesa pana in Apocalipsa cu asta se ocupa, sa vindece bolile noastre, mantuiasca ce era pierdut.

Afara e noapte. E vreo 11 fara ceva si ploua cu galeata... Cred ca asa e si in sufletul meu... e intuneric... si sufletu-mi plange... incep sa-mi pierd placerea de a sta cu prietenii... incep sa nu mai am incredere in nici o persoana care imi face un compliment sau imi spune o vorba buna... incep sa cred ca toti au interese... incep sa cred ca nu mai e nimeni care sa vrea doar sa ma ajute... si sa nu astepte nimic in schimb... nu mai am cui sa-i spun tot ceea ce e in sufletul meu... era o vreme cand nu doream sa am prieteni... eram inchis in mine si nimeni nu stia ce e in sufletul meu... cu timpul am inceput sa doresc sa cunosc unele persoane mai bine si sa doresc sa le ajut cu ce pot eu... astfel am ajuns sa fiu si eu ajutat... dar acu... incep sa ma indoiesc de prietenia lor... si totusi... viata fara prieteni nu merita traita... dar si daca ai prieteni cu gramada, ai o gasca de invidiat, fara Cel mai bun prieten care a existat vreodata, Isus , viata nu va fi niciodata faina... nu vei avea niciodata pace in suflet... cum nici eu nu am acu... si asta m-a determinat sa scriu asta ...

Nu fi ca mine! Da tu! Ala care acu citesti articolu' asta care poate nu-i ceva special, da e despre un moment in care toti am simtit aceeasi deznadejde... "Degeaba stim teorie... daca nu o aplicam in vietile noastre..."

...j4ever

Pentru mine durerea a devenit parte din fiinta mea. Cand ma trezesc dimineata, ma intreb uneori de ce traiesc. Asta e cea mai groaznica intrebare. Inchid ochii atunci si nu fac decat sa vad un chip pictat cu lacrimi si umbre. Speriata, ma ridic sa ma-nchin si spun incredibil de repede: "Doamne, da-mi putere sa rezist!". Mai mult nu pot sa spun. Sunt eu.

Imi place cuvantul "cred". De asta mi-am intitulat asa povestea de azi. E extraordinar sa crezi. E extraordinar sa te descoperi crezand. Ca esti tu.

Nu caut filosofii. Fug de ele. Eu vreau doar bucurie. Si asa incep o noua zi... Cautand...ce sunt. Sunt fericita cand imi fac parintii mandrii de mine, sunt fericita sa fiu "acolo" pentru un prieten. Sunt fericita sa zambesc. Sunt eu?

Imi pare rau s-o spun, dar nu stiu...

Nu stiu daca inlauntrul meu nu ascund pe cineva.

Ce-ar fi daca intr-o dimineata m-as trezi si mi-as spune: "Azi ma bucur de mine, ca arat asa de special, exact cum e vrut El sa fiu si ma bucur ca in viata mea nimic n-a fost la voia intamplarii!"? Deja mi-am expus prea tare sufletul. O, nu, oare si-a dat cineva seama de trecutul meu dureros? Luni traite intre speranta si disperare, nopti irosite in plans pentru un chip ce nu se vrea vazut, un suflet ce nu-l pot atinge...

Ce vreau? Ce caut?

Sa-mi pierd masca ce-o port... si sa raman cu capul sus in fata Timpului si a Nemuririi. Sunt gata sa pasesc. Imi iau de mana speranta si merg spre Isus.

Am fost eu.

lavi

stau oprit in timp plutesc in gandire ... amitire stau mut in inima mea in tacere... nu deschid gura imi doream sa nu exist nu acum... nu aici! dar ma stie dinainte sa ma plamadesc mi-a dat tot... ca eu acum si aici sa ma prefac ca nu simt nimic sa dispar... sa nu exist?! am ramas penetrat ca cerneala in hartie o urma... o umbra ceva viu am ramas... acum si aici!

Or|g|naL

O convorbire imaginara cu Isus ar suna acum, inainte de plecare spre Casa, cam asa: "Alo, as dori sa vorbesc cu Isus. Isus? Ma bucur ca in sfarsit pot sa-ti aud vocea. Am auzit ca vii in curand. Voiam sa-ti spun ca poti sa vii de-acum, ca mi-am facut bagajele. Zici ca nu vom lua cu noi nimic de aici, de pe pamant? Nimic? Nici chiar masina? Da, normal ca nu luam masina, nu ne facem de ras in fata ingerilor. Cu toti caii ei putere, e o jucarie cam... demodata pentru ei. Atunci ce vom lua, casa? Nici casa!? Dar atunci mama si tata de ce s-au chinuit o viata intreaga sa faca zece camare? Dar macar contul din banca il golim inainte sa plecam, nu? Ai dreptate, am spus o prostie. Ce sa facem acolo cu banii? Computerul e si el un Pentium amarat, nu are ce cauta acolo. Dar diplomele? Da, acolo nu sunt de nici un folos. Tot ce-ti doresti e sa fiu acolo? Si eu astept sa Te vad. Si daca ma gandesc bine, nici eu nu as lua nimic care sa-mi aminteasca de pamantul acesta. Sunt gata sa las totul, dar vino, Te rog, cat mai curand!"

O convorbire imaginara cu Isus... o reevaluare a ceea ce ni se pare important pe acest pamant... Oare ceea ce ni se pare de valoare si important are valoare si in ochii Lui? Masina, banii, averea? Nu, pentru ca acestea au fost tot timpul ale Lui.

Cuvintele apostolului dezvaluie valoarea inestimabila in posesia careia sunt cei care-L asteapta pe Isus: Incercarea credintei voastre, cu mult mai scumpa decat aurul care piere si care totusi este cercat prin foc, sa aiba ca urmare lauda, slava si cinstea, la aratarea lui Isus Hristos, pe care voi il iubiti fara sa-L fi vazut, credeti in El, fara sa-L vedeti, si va bucurati ci o bucurie negraita si stralucita, pentru ca vet dobandi, ca sfarsit al credintei voastre, mantuirea sufletelor voastre. (1 Petru 1:7-9)

Credinta, iubirea si devotamentul fata de Isus - iata singurele valori importante din aceasta viata. Ai grija sa nu-ti lipseasca din bagaj!

rina

A murit.

Eu nu l-am cunoscut. Poate l-au cunoscut altii. Eu doar l-am vazut. Si asta, o singura data. Am iesit de la metrou, am trecut prin multime, si l-am vazut acolo. Cu mana lui vesnic intinsa. Cu ochii lui secatuiti. Poate ca a plans mai mult decat trebuia. Poate ca nu a plans niciodata cu adevarat si ar vrea sa stie si el cum e. cert e ca lacrimile lui au disparut acum. dar la ce folos... acum s-a dus. Toti se uitau la mana lui. “cersetorul”, spuneau unii, “nu are altceva mai bun de facut decat sa mearga din loc in loc sa ceara bani, ajutor...in loc sa faca si el ceva productiv, sa ajute, ca doar poate, uita-te la el”. Altii se gandeau “daca mai da mult din mana aia ma duc sa i-o rup”. Altii au trecut pe langa el de parca nici nu ar fi existat. Oamenii nu se bucurau de prezenta lui decat daca foloseau asta pentru atrage atentia lumii catre ei. Il scoteau pe el in fata “zi si tu cateva cuvinte, ca dup-aia am si eu pregatit speech-ul meu, si stai linistit, nu te simti folosit, te iubesc si te apreciez pentru ceea ce esti. Sincer”

Eu l-am vazut doar pentru o secunda jumate. Si de atunci nu i-am uitat fata. A fost deajuns. Dar ce nevoie aveam de o secunda? Pentru ca de fapt eu l-am vazut in fiecare zi – intr-un mod sau altul – in ziarul pe care-l citeam, in stirile la care ma uitam... l-am auzit in fiecare zi la radio, l-am mirosit in fiecare parfum pe langa care treceam pe strada, i-am auzit inima cu fiecare bataie de ceasornic, si i-am simtit durerea in fiecare bucurie cu care am fost binecuvantat... dar secunda aia m-a facut sa nu-l mai uit.

Mi-as dori sa fi avut taria sa merg pana la el. Sa ma lupt, da sa ma lupt din greu cu multimea care ma tragea inapoi, si ma impingea departe de el “nu, ce sa cauti tu acolo” spuneau ei. Sa dau din coate, sa aleg sa fiu putin altfel si sa merg la el. [...]

Daca ti-a placut Inchisoarea Ingerilor, cu siguranta The Last Castle va fi pe gustul tau.

Robert Redford (Eugene R. Irwin), un general din armata SUA e condamnat la inchisoare pentru ca nu a ascultat un ordin de a opri o misiune, neascultare care a dus la moartea a opt soldati din subordinea lui.

Inchisoarea militara in care e transferat, este condusa de un colonel care crede din tot sufletul ca oamenii sunt rai, si apeleaza la dosarele lor in care sunt descrise crimele sau greselile facute pentru a sterge orice urma de compasiune fata de acestia. Mai mult, se straduieste sa le creeze situatii in care rautatea lor sa iasa puternic in evidenta si abuzeaza de puterea pe care o are ajungand chiar sa comita crime. De cealalta parte, Irwin crede in bunatatea omului si face tot posibilul sa incurajeze, sa ridice moralul celor din jur si asta, desigur, intra in conflict direct cu seful inchisorii.

Va recomand cu caldura acest film, dar ca si cu celelalte, faceti bine si gasiti-va oameni cu care sa stati de vorba la sfarsitul filmuli pentru ca merita.

Vizionare placuta. :)

-Dox

Acum esti un inger, esti un suflet care nu a cunoscut pacatul. Ne-ai vizitat cateva saptamani desteptand in mine stari de fericire. Iti multumesc pentru acele zile. Sper sa fi simtit mana mea care te mangiia, mangaind burtica mamei Iti scriu acum.

Te-am iubit enorm. Asteptam cu infigurare sa-ti simt manuta jucandu-se in parul meu. Imi doream atat de mult sa te aud plangand, sa ma trezesc, sa merg la tine, apoi sa te fac sa zambesti prostindu-ma ca un copil.

Dar stiu ca odata intrata in lumea noastra, a celor rai, aveai sa suferi mult. Esti o fiinta deosebita, de aceea Dumnezeu a ales sa fii inger nu om. Asa ca ai plecat lasandu-mi sufletul pustiit.

Ne vezi acum. Ne cunosti durerea, vegheaza asupra noastra, asupra aceleia care cu bucurie atatea saptamani te-a purtat.

Dragul meu ingeras, vegheaza asupra sotiei mele iubite si spune-i Creatorului ca-i multumim pentru momentele de bucurie pe care ni le-a dat. Stiu ca esti fericita, Stiu ca esti fetita, stiu ca zambesti ca mama ta si esti frumoasa ca ea. Acceptam, dar nu intelegem plecarea ta. Zbori in jurul nostru, vrem sa te descoperim in raza de soare, in bucuria diminetii in fulgul de nea, in zambetele copiilor. Te rugam adu aceste ganduri in Fata Celui Divin. Te iubim Vegheaza asupra noastra.

Un ... tatic pentru opt saptamani

Ma uit cu speranta catre cer. Imi era dor de aer curat si de albastrul nesfarsit care sa-mi copleseasca spiritul. Trag cu putere aer in piept si zambesc relaxat. E atat de frumos afara. Ma bucur ca am iesit dintre betoane si ca pasesc pe iarba care inca n-a inverzit de tot. E atat de moale, atat de imbietoare. Urc incet spre culmea dealului si vreau sa trec de creasta, sa las in spatele meu orasul plin de blocuri cenusii. Ma uit cu nesat si incerc sa sorb cu privirea fiecare pata de verdeata... pasarile canta atat de frumos! Cativa nori se aduna intr-un colt de orizont dar se despart repede, mustrati parca de privirile mele insistente. Dar oare ce-o fii acolo? Ma opresc si privesc fascinat o pasare de marime mijlocie care se joaca in pamantul uscat de la poalele unui copac. "Extraordinar", imi spun, si imi vin in minte cuvintele Mantuitorului: "Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu samănă, nici nu seceră, şi nici nu strîng nimic în grînare; şi totuş Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sînteţi voi cu mult mai de preţ decît ele?"

Ma uit in jur si vad crestini ducand-o greu, ii vad aplecati de spate de atata munca, ii vad stand la cozi, batrani, uscati, cu nimic diferiti de ceilalti. E atat de usor sa judeci din exterior. Chiar si viata ta o poti judeca din exterior... E atat de usor sa uti, sa intorci spatele unor experiente extraordinare... Cu toate astea, daca privesti vietile crestinilor, te izbeste atitudinea, gandirea, speranta, dragostea, puterea si influenta pe care o au. Lucrurile pe care le poti evalua sunt doar cele pe care le poti cuantifica. Atata boala, atatia bani, atatea kilograme de cartof. Cum masori insa dragostea cuiva? Cum masori speranta, bucuria, puterea sau inima libera? Cum masori cugetul curat?

Credinta se leaga de lucrurile nevazute ochilor nostri, dar vai, atat de vizibile sufletului nostru. Am impresia ca am dat de un margaritar. E vorba despre ochii mintii si ai sufletuli. Cand ii tii inchisi, realitatea din jur se distorsioneaza, pentru ca, realitatea nu e doar ce percepem prin simturile noastre ci si acele bucati de rai si iad ce ne inconjoara in fiecare zi.

Iti multumesc Doamne, ca in sfarsit, incep sa vad dincolo de particulele materiei, cu acei ochi fantastici, ai credintei!

-Dox

Am observat ca in ultimul timp pluteste printre noi, crestinii, o lene de rugaciune. Ma uit in biserica noastra si cand vine vorba de rugaciune "crestinii" abia se ridica de pe scaune. Am crezut ca asta e doar in biserica noastra asa ca am vrut sa vad timpul de inchinare intr-o alta biserica. Ghiciti ce... timpul de inchinare a devenit un moment in care tinerii incep sa discute cu cei de langa ei, copiii (nu ma refer la cei mici ci la cei de peste clasa 2-3) sunt suparati ca au fost deranjati din desenat iar adultii pot sa se uite mai usor si mai discret la ceas incrucisan-du-si mainile in san. Oare nu mai este nici o frica de Domnul?

Chiar nu se mai realizeaza nimeni ca Dumnezeu e chiar langa ei in acel timp? Chiar nu iti dai seama ca atitudinea ta il intristeaza pe Dumnezeu? Chiar nu iti pasa ca dupa ce a suportat atatea de la tine il insulti in fata intorcandu-i spatele chiar cand ar trebui sa vorbesti cu El? Chiar nu mai realizeaza nimeni cat de important e sa ai o atitudine sfanta inaintea Lui in timpul rugaciunii?

Sunt invatator la o grupa de copii de clasa a 3-a si nu pot sa imi dau seama ce se intampla cu lumea din zilele noastre. Cand eram eu clasa a 3-a imi era frica sa imi deschid macar ochii ca sa nu fiu "tunat" pe loc de Dumnezeu. Si totusi copiii de azi rad fara nerusinare iar daca te uiti la ei dandu-le de inteles ca nu ii place Domnului ce fac se uita ciudat la tine si iti arata ca toti colegii lui se distreaza si ca de ce ma uit la el.

Daca incerci sa ii spui unui tanar sau tanara ca nu e frumos sa vorbeasca in biserica in timpul rugaciunii sau sa se joace cu telefoanele se uita ciudat la tine si o sa le zica tuturor prietenilor "uite-l pe ala care face pe crestinul. Saracul... el nu stie sa se distreze".

Cel mai stanjenitor e totusi sa vezi adulti in toata firea ca abia asteapta sa se termine rugaciunea ca sunt obositi de la serviciu. Sunt atat de agitati incat daca stai langa ei nu prea ai sanse sa auzi rugaciunile fratilor tai. Problema vine in momentul in care nu stii cum sa ii zici ca ai vrea sa te rogi si sa ai partasie cu fratii tai care se roaga. Daca cumva ai aceasta indrazneala sigur o sa iti raspunda: "Nu ti-e rusine? Cum vorbesti asa cu o persoana mai in varsta ca tine? Nu ai cat de putin respect!"

Nu vreau sa fac din asta o regula absolut valabila. Exista exceptii si vor exista intotdeauna insa vreau sa spun ca daca ai de-a face cu "frati" ca acestia nici nu stii cum ar fi mai bine sa faci.

"Am uitat"... doua cuvinte. Simplu. Am uitat!
Am uitat... sa duc cartea împrumutata.
Am uitat... sa ud florile.
Am uitat... sa cumpar pastilele de tântari.
Am uitat... sa dau telefonul acela important.
Am uitat... lucruri marunte.
Cartea, daca nu am sa uit din nou, am sa o aduc.
Florile? Îsi vor reveni.
Întepatura tântarului îmi va aduce aminte sa cumpar pastilele.
Telefonul? Daca este important ma va suna el, individul.
CE SIMPLU! Am rezolvat totul. Si ce daca am uitat.

Am uitat...
Am uitat... sa zâmbesc.
Am uitat... sa-i spun astazi sotiei ca o iubesc.
Am uitat... cine esti. Erai coleg cu mine în liceu?
Am uitat... sa te privesc în ochi când vorbeai cu mine. Scuze!
Am uitat... ca ti-am promis CD-ul.
Am uitat... sa mai stam de vorba, prietenul meu. Eram prea aglomerat.
Am uitat... lucruri importante, dar le-am rezolvat si pe astea...
Am trimis sms sotiei...
Am încercat sa-mi aduc aminte de tine din liceu... puteai sa fi oricine... dar am spus ca te cunosc.
Legat de CD, ti-am sugerat cine îl mai are si care sigur nu uita. M-am scuzat ca am atâtea de facut...
Apoi problema comunicarii, ce usor am accesat internetul si am început sa comunicam.
Am uitat... dar s-au rezolvat. Ce simplu. Am zâmbit.
Vezi tu? Asta înseamna descurcaret!

Am uitat...
Am uitat cine sunt...
Am uitat sa ma rog...
Am uitat sa privesc atent în jur.
Am uitat ca am un suflet ce trebuie hranit.
Am uitat ca viata mea nu este proprietatea mea. Nu pot sa mi-o asigur.
Am uitat... ca miscarea, ratiunea, sentimentul sunt doar daruri...

Doamne, am uitat...
Te rog, iarta-mi uitarea.

meo

Ma gandeam – si deci existam.
Uneori cred ca l-am inlocuit pe Dumnezeu cu un drog. Ca si cand daca L-as urma, atunci neaparat El este dator sa imi umple fiinta cu o senzatie de extra-lume, de extra-uman. Daca spun ca aleg ceea ce vrea El si nu ce vreau Eu, atunci el trebuie sa imi dea, neaparat, si placerea (a se citi uneori satisfactia) aia maxima care sa imi inunde sufletul, inima, mintea.

Ce s-a intamplat cu pur si simplu alegerile facute doar pentru ca asa este corect? Doar pentru ca asa a spus El ca trebuie sa fac? Doar pentru ca ar trebui ascult, indiferent daca asta imi face mie placere sau nu? Ei bine... Partea cu ascultarea doar de dragul ascultarii (sau al Lui)... Asta e mai greu. Mi se pare ca mi se cuvin unele lucruri. Am dreptul sa le am, deci sa le cer si sa ma astept sa le obtin. Cand acceptam Adevarul (care zice-se ne va face liberi), oare nu ar trebui de fapt sa acceptam faptul ca, mai, pur si simplu noi nu suntem ai lumii asteia? Nu suntem ai placerilor astora, de oricare fel ar fi ele? Si nici macar nu ma gandesc la vreo placere sa-i zicem clara, ma refer la acele subtilitati ale mintii noastre, care incearca sa justifice ceea ce gandeste si deciziile pe care le face (ca bine zice americanul – face, nu ia), uitand parca de faptul ca... Ei bine, eu nu imi apartin mie insumi. Sorry, radu, stiu ca nu ti-ai dori sa fie asa, dar asta e situatia. Ai fost cumparat cu un pret (si dintr-o data cuvantul ‘pret’ capata dimensiuni minuscule, minuscule pana dispare si se sterge). Adevarul doare uneori atat de tare incat iti vine sa urli. Si totusi. El ne face liberi. Liberi de sub ce? De sub pacat. Bun. Pana aici suna simplu: Omul e un pacatos si deci trebuie eliberat de pacat ca sa intre inapoi in partasia cu Noi, zise El. Ar fi simplu sa se termine aici. Dar asta e doar inceputul. Dincolo de asta, Eu voi pune un standard in fata lui (a omului) si il rog (il implor, il ajut, il slujesc, il iubesc) sa-si traiasca timpul pe care il mai are pe pamant la nivelul standardului astuia. Hopa.. Standard. Asta e cuvantul care mi se bate de toti peretii creierului meu in ultimul timp. Standard. Nici macar nu are rost sa ne intrebam care e Standardul nostru.

Un cantec poate face dintr-un moment, unul magic. O floare poate provoca un vis. Un copac poate fi inceputul unei paduri. Dintr-un zambet poate incepe o prietenie. O lumanare sparge intunericul. O stea poate calauzi o corabie pe mare. Un cuvant incepe orice rugaciune. Un pas incepe orice calatorie. Un picur poate prevesti furtuna. Un zambet poate invinge tristetea. O raza de speranta poate incuraja pe cineva. O atingere arata ca iti pasa. Un glas poate vorbi cu intelepciune. O inima poate face diferenta intre adevar si minciuna. O viata poate face salva o alta. Un om poate schimba o lume.

Daca nu ai bani, iti faci prieteni care sa te asculte cand ai nevoie sa vorbesti. Daca ai ceva bani si citesti constant avantaje sau tabu: te duci la psiholog, el trebuie sa te asculte plus ca o sa-ti verse si niste solutii decente si mai stiintifice asa. Daca ai ceva bani si preferinte spirituale angajezi temporar unul din urmatoarele personaje fantastice: un guru, o vrajitoare, un mentor, un intelept, o ghicitoare sau un pastor.

Daca ai foarte multi bani: scri o carte.
Astept acum, dupa ce am citit cartea “Singur sub dus” a lui Dan Chisu (care pute de originalitate, trebuie sa recunosc! ) ca ar trebui sa primesc un cec pentru timpul pe care l-am investit ca sa ascult povestea trista a vietii lui, pt faptul ca l-am lasat sa ma invadeze cu detaliile si nume de iubite si descrierea amanuntita a experientelor care i-au marcat experienta omului asta si a gandurilor si a franturilor de ganduri si a picaturilor de neurotransmitatori care ar fi putut sa devina ganduri din creierul lui Dan Chisu. Iar eu nu sunt prietena lui Dan Chisu! Nici mama lui Dan Chisu. Nici macar cunostinta lui Dan Chisu. Drept urmare imi verific casuta postala zilnic sa vad cand apare dovada imbogatirii contului meu cu contravaloarea a 5 sau 6 ore de atenta concentrare asupra subiectului… macar de ar fi asa… asupra omului Dan Chisu.
Acum, probabil ca dansul, sau bine zis Dani (pentru ca acum ca ii cunosc viata pot sa-l tutui si sa-l alint fara nici o jena) s-a gandit ca a platit deja pentru timpul si atentia celor care i-au citit marturisirile presarand cartea cu motivatoare detalii intime spre perverse din interactiunile lui cu galeata de femei ce i-au populat/poluat viata. Ei bine, voyerista din mine nici n-a miscat. Regret.

Daca Dumnezeu iubeste toti oamenii, de ce ii lasa pe unii sa ajunga in iad? De ce ii lasa sa ajunga la cosul de gunoi al universului?

Sugestia mea ca raspuns la aceasta intrebare a fost: Daca in „cerul” sau mai bine zis in cerul si pamantul nou in care vor locui cei care il urmeaza pe Cristos, (adica cei care renunta la ceea ce isi doresc ei si pun inainte voia lui Cristos) va domni neprihanirea – adica ascultarea de Dumnezeu si voia Lui, si daca acest loc va fi un teritoriu in care voia lui Dumnezeu se va face pe deplin, cum vor putea cei care toata viata lor nu au putut suferi voia lui Dumnezeu sa traiasca intr-un astfel de loc? Cum vor putea pentru o eternitate sa faca ce nu vor ei sa faca, chiar daca este frumos, minunat, placut?

Imi aduc aminte de cineva care imi spunea ca de mic copil, tatal lui il obliga sa mearga impreuna cu el la padure. Padurea era cel mai frumos loc, un refugiu din jungla de betoane care ne inconjoara in fiecare zi. Acolo e liniste, e aer curat, o gramada de locuri si lucruri de vazut si de explorat, ca sa nu mai vorbim despre murea, fragii, zmeura pe care o gaseau din abundenta uneori. Cu toate astea, pentru prietenul meu, mersul la padure era cel mai chinuitor lucru pentru ca era locul in care era dus cu forta, locul in care nu vroia sa mearga iar voia tatalui sau nu era suficienta ca sa-l motiveze... Tatal acesta insa era un om neintelept. El nu a stiut niciodata sa-si castige fiul prin dragoste, prin afectiune si sa-i permita in unele lucruri (ca acest exemplu) sa faca ce vrea ci crezandu-se autoritate suprema pusa in viata fiului sau, nu stia altceva decat sa-i comande si nu astepta altceva decat ceea ce a comandat sa fie executat. Voia lui era cel mai bun lucru si stia sa se impuna. Iar fiul sau a crescut incapatanat sa-si faca pana la urma voia. Nu va spun ce urmeaza... pentru ca e trist.

Anyways, intrebarea de la inceput ramane si poate ati vrea sa incercati si voi raspunsuri...

Anca

"Îmi trece vreun gând rezonabil prin cap? Prin capul meu chel? Poate cã dacã as fi mai fericit, nu mi-ar mai cãdea pãrul. E clar cã trebuie sã fac mai mult. Astãzi este prima zi de odihnã din viata mea. Sunt un cliseu ambulant. Cu sigurantã, trebuie sã merg la doctor sã mã consulte la picior. Ceva e în neregulã. Dentistul m-a sunat din nou. Iar nu m-am dus. Dacã n-as amâna lucrurile, as fi mai fericit. Nu fac decât sã stau pe fundul meu gras. Dacã n-as avea fundul atât de gras, as fi mai fericit. N-as mai fi nevoit sã port toatã ziua cãmãsile astea lãbãrtate. Nu pãcãlesc pe nimeni cu asta. Fund mare! Ar trebui sã alerg din nou... opt kilometri pe zi. Dar de data asta sã mã tin de treabã. Poate sã fac alpinism. Ar trebui sã cer mai mult de la viatã. Ce mi-ar trebui? Sã mã îndrãgostesc. Am nevoie de o prietenã. Am nevoie sã citesc mai mult. Sã-mi îmbogãtesc cunostintele. Ce-ar fi sã învãt rusa sau altã limbã strãinã? Sau sã învãt sã cânt la un instrumet? As putea vorbi chinezeste. Asupra bãrbatilor se exercitã o presiune aproape la fel de mare ca si asupra femeilor. De ce am impresia cã trebuie sã mã disculp fatã de felul meu de a fi? Poate din cauza reactiilor chimice din creierul meu. Poate aceaste reactii nu functioneazã. Poate toate problemele mele se reduc... la dezechilibrul chimic al unui rezultat eronat. Nu trebuie sã mã mai gândesc. Dar am sã rãmâm urât? Nimic nu poate schimba asta."

Asa incepe filmul. Si se termina intr-o nota optimista, de speranta. Merita vazuta adaptarea personajului la viata din jur. O idee destul de darwinista totusi... si cu toate astea, foarte utila.

A vazut cineva filmul? Sunt curios sa aflu parerile voastre...

-Dox