A murit.

Eu nu l-am cunoscut. Poate l-au cunoscut altii. Eu doar l-am vazut. Si asta, o singura data. Am iesit de la metrou, am trecut prin multime, si l-am vazut acolo. Cu mana lui vesnic intinsa. Cu ochii lui secatuiti. Poate ca a plans mai mult decat trebuia. Poate ca nu a plans niciodata cu adevarat si ar vrea sa stie si el cum e. cert e ca lacrimile lui au disparut acum. dar la ce folos... acum s-a dus. Toti se uitau la mana lui. “cersetorul”, spuneau unii, “nu are altceva mai bun de facut decat sa mearga din loc in loc sa ceara bani, ajutor...in loc sa faca si el ceva productiv, sa ajute, ca doar poate, uita-te la el”. Altii se gandeau “daca mai da mult din mana aia ma duc sa i-o rup”. Altii au trecut pe langa el de parca nici nu ar fi existat. Oamenii nu se bucurau de prezenta lui decat daca foloseau asta pentru atrage atentia lumii catre ei. Il scoteau pe el in fata “zi si tu cateva cuvinte, ca dup-aia am si eu pregatit speech-ul meu, si stai linistit, nu te simti folosit, te iubesc si te apreciez pentru ceea ce esti. Sincer”

Eu l-am vazut doar pentru o secunda jumate. Si de atunci nu i-am uitat fata. A fost deajuns. Dar ce nevoie aveam de o secunda? Pentru ca de fapt eu l-am vazut in fiecare zi – intr-un mod sau altul – in ziarul pe care-l citeam, in stirile la care ma uitam... l-am auzit in fiecare zi la radio, l-am mirosit in fiecare parfum pe langa care treceam pe strada, i-am auzit inima cu fiecare bataie de ceasornic, si i-am simtit durerea in fiecare bucurie cu care am fost binecuvantat... dar secunda aia m-a facut sa nu-l mai uit.

Mi-as dori sa fi avut taria sa merg pana la el. Sa ma lupt, da sa ma lupt din greu cu multimea care ma tragea inapoi, si ma impingea departe de el “nu, ce sa cauti tu acolo” spuneau ei. Sa dau din coate, sa aleg sa fiu putin altfel si sa merg la el. [...]