Se simtea trist? Nu. Se simtea deznadajduit. Ioan isi privea invatatorul, prietenul, Domnul, atarnand pe cruce in fata lui, tinand in bratele sale pe Maica Domnului. De ce se intampla asta? De ce? Nimic din infatisarea lui Iisus nu putea sa-i dea nici macar un strop de speranta. Cauta disperat un semn, un gest, o miscare de pleoape, o soapta... o minune... Sperantele lui atarnau impreuna cu El pe cruce. Ochii, uscati de lacrimi, priveau spre cer in speranta ca Tatal, pe care Iisus spunea ca-l cunoaste, va face ceva. Indoiala? Frica? Sperante naruite? Dezamagire? Durere? Lacrimi? Singuratate? Oh, din plin. Zile de chin, zilele ce vor urma... avea inca o persoana de ingrijit si nici pe el nu se simtea in stare sa se miste din fata privelistii infioratoare... Umbre adanci si soapte negre incepeau sa-i cuprinda sufletul tanar. Doamne, de ce?

Ceilalti ucenici erau ascunsi prin cetate si micul grup parea infasurat intr-o crispare si deznadejde apropiate de moarte. A fost o zi de vineri care cu siguranta n-au uitat-o repede. O zi a carei amintire a ramas incrustata in sufletele lor. Pentru ei, lumea lor s-a sfarsit in clipa in care soldatul roman a confirmat moartea lui Mesia si nici unul nu mai credea in minuni.