Spunea cineva ca si uitarea e scrisa in legile omenesti si bine zicea. Pacat insa ca nu putem uita atat de usor durerile. E suficient o privire, un gest sau o simpla melodie ca sa porneasca acel mecanism ciudat al memoriei si sa aduca in fiinta persoane, gesturi, mirosuri, sentimente si trairi pe care le-am simtit candva.

In seara asta, inima mea a fost cuprinsa iar de zbuciumul durerii, de pumnalul care s-a infipt adanc, odata, demult, in fiinta mea, si de a carui urme se pare ca nu mai scap. Sunt cuprins de o adanca deznadejde, si privesc spre cerurile care sunt iar inchise ochilor mei si sper si caut lumina care s-ar putea sa le razbata. Imi suna in urechi un cantec pe care l-am scris mai demult: "Nu mai vreau sa plec, nu mai vreau sa fug de tine..." dar m-as lua si m-as duce si eu ca si Iona, departe de fata lui Dumnezeu. Nimeni insa, nu se poate ascunde de fata Lui. Sa-i multumesc sau sa-i reprosez?

Sunt doxa de teologie, dar cand vine vorba de inima, de inima mea, pot spune ca nu cunosc pe cineva mai bun in a ingnora si da uitarii atatea nestemate citite sau auzite decat propria mea inima. Ma chinui singur? Ma chinuie altii?

Mi-e dor sa-mi iau zilele cum vin, si sa nu mai iau in socoteala nici trecutul nici viitorul. Fiecare zi cu bunele si relele ei. Fiecare zi cu cele 24 de ore. Fiecare minut si fiecare secunda in parte. Si sa nu gandesc mai departe decat astazi.

Ce placute sunt unele minciuni...