Cărămizi. Bici. Lanţ. Robie.
Deodată se zvoneşte că... plecăm.
Agitat privesc în jur. Caut să duc cu mine amintiri din anii sclaviei.
Incărcat am plecat pe drumul eliberării de bici şi lanţ omenesc.
Tainice visuri şi speranţe se desteaptă-n mine, gânduri îngropate se leagă-n viaţă.
Ochii-mi privesc peste mulţime, înainte, la norul imens ce-mi călăuzeşte umblarea. Păşesc pe-un drum necunoscut şi pustiu.
Ne oprim. Un scurt popas. În faţă marea. Ce vom face?
Aflu îngrozit că armata egiptului e in spatele nostru. Disperat strig "Doamne, nu din nou în robie! Nu vreau cărămizi, nici bici şi lanţ omenesc. Aleg calea purificării prin bici dumnezeiesc."
... şi am trecut marea udându-mi tălpile.

meo

As înfinge un steag în inima-mi de piatră...
As mai bate un tărus ... ca în drumul abrupt al credintei,
să am de ce mă prinde, si să nu alunec iar când Diavolul mi-o cerne...

Dumnezeu rămâne credincios - parcă prea credincios;
EU, rup legamântul, mă port ca o curvă, si le las toate baltă când e vorba de... putină credintă.
Eu îmbibat de necredintă si păcat...

Mi-am luat si licenta. Cu note la care mai mult visam decât să cred.
Într-o perioadă în care mai degrabă m-as astepta să culeg roadele îndepărtării de Dumnezeu, cu vârf si îndesat, si pe plan profesional, El vine cu mine:
E luminita de la capătul tunelului întortocheat si întunecos.
Eram stresat, îngrijorat, si n-o vedeam. Când s-o ajung, parcă se stinge.
E Unul care o tot stinge...
Curand vor trece si emotiile bucuriei,
si-ncepe alt tunel...

Mă-ntreb: ce-i viata? Ce sunt eu?
Orbul din nastere care bat pasul pe loc orbecăind continu, si nu mă vindec nicicând...

Daca-as putea să adun toate astea laolaltă, si să fac din ele stâlpi de aducere aminte,
mai mari si mai mici,
Mi-aş ridica ceva pe dinăuntru:
Un Templu viu,
si o Credintă...

laspin

Amedeo Modigliani. Portretul lui Jeanne Hébuterne (1898 -1920) - detaliu

O viata atat de trista! Un Paris atat de lipsit de viata, de viata reala! Niste oameni cu orizonturi atat de inguste! Un Picasso, fricos si dornic de razbunare.

M-am uitat la Modigliani, la filmul, care pe langa cateva inflorituri si adaugiri la biografia artistului, reda totusi bine atmosfera si izul vietii acestuia. Imbacsit in fumul de hasis, si zbatandu-se in mizeria atat de tipica artistilor Parisului sfarsit de an o mie opt sute si ceva, Amadeo Modigliani, dupa parerea mea, cel putin cat reda filmul si cat am citit de pe internet, se zbate sa traiasca o viata cu care nici el nu stie ce sa faca. Are un talent deosbit la pictura - Picasso e terifiat de acest Modigliani, si cu toate astea se lasa prada alcoolului si drogurilor.

Filmul incepe cu un prim plan al lui Jeanne HÊbuterne, iubita si mai apoi sotia artistului, care isi cere iertare de la fiica lor inainte de a se sinucide dupa moartea lui Amadeo.

Modigliani e jucat superb de Andy Garcia, si toata echipa de actori, printre care si multi romani, reusesc sa recreeze atmosfera vremurilor de inceput de secol douazeci.

Sfat: Poate ar fii bine, inainte de a viziona filmul, sa cititi cate ceva despre acest Modigliani... sau macar dupa. (ca si mine :) )

Vizionare placuta.

Tuturor ne plac cadourile, sa le primim sau sa le oferim. Darurile sunt un lucru frumos. Ele spun: 'te iubesc' sau 'imi pasa de tine' sau 'ma bucur impreuna cu tine'. Unora le face placere sa primeasca, altora le e greu sa primeasca, in schimb simt o mare bucurie daruind.

Un lucru e clar. Darurile fac parte din viata noastra. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care ne daruieste mult si in continuu... Ce frumos ar fi daca i-am semana si noi mai mult in privinta asta. Cum ar fi daca din cand in cand, ne-am opri pe cale si, in loc sa ne gandim la noi, ne-am gandi la ceilalti, sau daca am lua de la noi sa da altora.

Cred ca v-ati obisnuit deja cu mine si cu provocarile mele. De data asta provocarea e sa daruim: lucruri care ar fi de folos altora, cadouri pur si simplu, atentie, respect, dragoste, gandurile noastre,un zambet, rugaciunile noastre, s.a.

Cand fiecare da, fiecare primeste! Hai sa facem exercitiul asta, sa incepem sa daruim, sa surprindem oameni in jurul nostru, intr-un mod placut. Fiecare din noi avem asa de multe de daruit si uitam asta de cele mai multe ori. Ne concentram prea mult pe noi si problemele noastre.

Haideti sa incepem sa daruim!

La început cărămizi arse.
Apoi o cetate...
... un turn
... un nume
pentru a atinge cerul.
Omul, tărâna se chinuie sa atingă cerul.
Dumnezeu, Infinit... coboară la tărână,
uimit, a câtea oară, de visul omului de a fi Dumnezeu.
Dar visul s-a destrămat, turnul a încetat sa urce spre cer.
Omul şi-a luat bucaţica de vis, cărămida, numele şi a plecat departe, spre sud, sau nord...
Eu? Am plecat cu familia spre vest. In traistă aveam praştia, visul, cărămida mea şi speranţa.
In prima noapte din călătorie, în timp ce toţi dormeau, am ieşit din cort şi am îngropat cărămida, visul de a atinge cerul şi numele. Am rămas doar cu praştia şi speranţa.
Am aţipit...
Am visat că Cerul a coborât la mine.
Acum am în traistă praştia speranţa şi. ... noul vis!

meo

A fost odata un om. La 25 de ani a pornit pe drumul credintei in Dumnezeu si, de atunci, a trait ca un servitor, ca un om ce iubeste oamenii si care n-a uitat nici o clipa ca esenta vietii nu consta in bogatii, ci in daruire, dragoste pentru oameni, relatii profunde bazate pe modelul lui Isus… Se numea Fratele Roger. El este fondatorul Comunitatii din Taize din Franta, o comunitate ecumenica a carei idei de baza a fost de a aduna laolaltă, în rugăciune, toate confesiunile creştine. Multe lucruri s-au spus despre el, multi il plang, multi il regreta, dar timpul nu mai poate fi intors inapoi. In seara de 16 august, in timpul rugaciunii de seara Fratele Roger a fost injunghiat mortal de o romanca si a pasit in eternitate. Si inainte ca peste toate aceste lucruri sa se astearna uitarea, va las sa cititi ultima Scrisoare a fratelui Roger, publicată în timpul întâlnirii europene a tinerilor de la Lisabona, la sfarsitul anului 2004 in cadrul pelerinajului de încredere pe pământ :

"Dumnezeu pregăteşte pentru voi un viitor al păcii şi nu al dezastrului. Dumnezeu vrea să vă dea un viitor şi o speranţa. Mulţimile aspiră astăzi la un viitor de pace, la o umanitate eliberată de ameninţări, de violenţă. Dacă unii sunt cuprinşi de neliniştea viitorului şi se simt imobilizaţi, mai sunt în lume şi alţi tineri inventivi, creatori. Aceşti tineri nu se lasă antrenaţi într-o stare de mahmureală. Ei ştiu că Dumnezeu nu ne-a făcut să fim pasivi. Pentru ei, viaţa nu este supusă unor întâmplări nefericite. Sunt conştienţi: ceea ce poate paraliza fiinţa umană este scepticismul sau descurajarea. De aceea, aceşti tineri caută din tot sufletul să pregătească un viitor de pace şi nu de nefericire. Mai mult decât îşi imaginează, ei ajung deja să facă din viaţa lor o lumină care străluceşte împrejurul lor. Există şi unii purtători de pace şi de încredere acolo unde exista tulburări şi împotriviri. Ei stăruie chiar când încercarea sau eşecul atârnă pe umerii lor.

"pai 9 nu e o culoare, si chiar daca ar fi nu poti mirosi o culoare. Pai tocmai asta vreau sa spun" (traducere libera a 2 versuri de Chris Rice)

suntem in masina, spre seara si ascultam un album de Chris Rice. Imi place foarte tare albumul asta si de fiecare data cand il ascult mi se face un dor nebun dupa cer, dupa cerul Lui. Imi ridica in minte toate intrebarile pe care as vrea sa I Le adresez, ca un copil mirat tatalui sau. Mi se face dor de lumea aceea dupa care fiecare persoana tanjeste, de lumea aceea pe care fiecare incearca sa o reconstruiasca dupa o amintire netraita inca.

Noi oamenii suntem constructori, cream sau demolam lumi din vorbe si fapte si uneori nu reusim sa vedem mai departe de patratelul nostru, uneori nu reusim sa ne luam privirea de la noi. Atunci mi se face cel mai tare dor de cer, de locul unde am sa invat sa miros culoarea 9...

Va las cu versurile lui Chris Rice, poate va regasiti si voi...

Toata lumea cauta fericirea. De cum se naste, pruncul din scutece, dupa ce descopera lumea din jur incepe sa ceara, sa ceara si iar sa ceara. I se da si este fericit. Si de mic invata un tipar - cer, mi se da, sunt implinit si de multe ori fericit. Ajunge copil si deja la fericire incepe sa ajunga mai greu. Se cer mult mai multe lucruri sa poti spune ca esti fericit. Esti adolescent si, ehei, e varsta la care e tare greu sa atingi fericirea - si e atat de scurta! Dupa care iar se complica si se dezcomplica lucrurile.

Cei mai fericiti oameni de pe pamantul asta sunt cei care nu se complica - nici in gandire, nici in actiuni, nici in atitudine. Oh, nu-ti bati capul, nu te complici, vine fericirea peste tine de una singura... Nu? Asa mai concret - stau in varful muntelui si vine revolutia - ce-mi pasa mie de asta? Eu am terenul meu, averea mea, si cu asta basta. Se schimba conducatorii, ce-mi pasa mie?

Ehei, si te uiti in jur si vezi altii: pai ce sa-ti bati capul cu ce e bine sau rau? Lasa-ma dom'le in pace. Lumea se tavaleste in relativism nu din gresala ci din placere. Cu cat ignori mai mult cu atat se reduc grijile. Si daca n-ai griji esti la un pas de a fii fericit.

Dar, hei! Nu-i oare la fel si cu noi astia care stim atat de multe dar facem atat de putine? De zis nu zicem, ca deh, daca zici tre' sa faci, de facut nu mai zic ca n-are rost... Un lucru il facem insa foarte bine. Ne adunam la biserica, aratam in jurul nostru si zicem: oh, lumea asta murdara, pacatoasa si vai de ea. Si dam din cap, unii poate mai scapam o lacrima, si ne simtim atat de fericit "langa Domnul", si uitam ca Domnul e cu cei necajiti, singuri, obositi, nevoiasi si alte categorii de oameni de la care noi ne intoarcem fata.

Doamne, nu ne lasa sa fim ignoranti! Nici intr-un fel, nici in altul! Ce sa pui in locul indiferentei, in locul ignorantei? Voi ce ziceti?

Nu obisnuiesc sa trag foarte multe invataturi din filme - incerc cat pot sa ma bucur de pelicula si sa ma relaxez (entertain) cat pot. Cu toate astea, trebuie sa recunosc ca "The five people you meet in Heaven" e un film peste care nu poti trece usor cu vederea. Pentru unii obisnuiti ai genului "point and shoot" (ocheste si trage) filmul poate parea plicticos. Si intr-un fel este. E doar o simpla poveste a unui om obisnuit care toata viata si-a dorit sa scape dintr-un loc pe care viata, se pare, l-a facut imposibil de parasit. Viata lui era coplesita de nimicuri. Era doar un simplu "mecanic de intretinere" la un parc de distractii. Moare intr-un accident, la inceputul filmului, (ciudat, nu?) ca apoi sa-l insotim pe erou, pe simplul Eddie, jucat exceptional de Jon Voight, in calatoria lui prin ceruri si in intalnirile pe care le are cu cinci oameni diferiti. N-am sa va spun nici ce i-au descoperit fiecare dintrei ei, insa concluzia filmului e ca "fiecare persoana e in viata ta cu un scop".

Sunt incantat sa vad cum, Dumnezeu, intr-un mod cat se poate de creativ, mi-a mai adus aminte acest lucru si eu as incheia cu sugestia sa puneti si voi mana pe film cat se poate de repede, pentru ca "fiecare film vine in viata voastra cu un scop." :P

Uneori cand privesc luna pe cer sau cate un apus de soare superb... sau cand imi zambeste un copil sau cand privesc o floare sau... sau... ma gandesc: "ce gusturi fine are Dumnezeu!" sau " ce artist desavarsit!". In ultima vreme insa experimentez ceva mai mult decat atat, mai tot timpul ma minunez de Dumnezeul meu. Cand sunt trista imi spun "ce mangaietor minunat e Dumenzeu" sau cand vad disperare: "numai Dumnezeu este scaparea si speranta".

Nu stiu cum esti tu, dar daca banuiala mea se verifica si esti unul din aceia care Il doresc pe El si care L-au intalnit pe El, atunci cu siguranta ai pentru ce sa-I multumesti. Tu cum L-ai descrie pe Dumenzeul tau? Sau cu alte cuvinte care a fost acel ceva, care te-a facut sa nu-i mai intorci spatele... poate sunt oameni care au nevoie sa auda ca exista un Dumnezeu viu si adevarat. Daca iti este mai usor iti poti imagina ca unul din acei oameni sta intr-unul din scaunele de mai sus si asteapta ca tu sa te asezi in stanga si sa ii spui, nu in cuvinte multe ce a fost acel CEVA cu care "te-a dat gata" Dumnezeu.

Fiecare din noi cauta sa-si umple golul din suflet cu ceva. Unii, fericiti, se indreapta catre Dumnezeu care e Calea Adevarul si Viata, altii insa se pierd in tot felul de curse pe care diavolul incearca sa ni le puna in cale. Unii se indreapta spre biserica, altii spre tot soiul de filosofii care mai de care mai periculoase.

Tin minte, aveam vreo 14 ani, cand cativa din prietenii mei de la bloc au inceput sa practice yoga. Adica 3 la numar, doi baieti si o fata. Faptul ca fata e momentan internata intr-un spital de boli nervoase, puteti spune ca e o coincidenta, dar experientele baietilor nu le puteti nega. Am preferat sa pun mai jos, marturia unui fost practicant, m-am gandit ca ar fi mai relevant decat sa povestesc eu experienta altora.

Noi crestinii, de multe ori, suntem atat de superficiali in ce priveste esenta mesajului crestin - Iubirea lui Dumnezeu si expresia acesteia prin sacrificiul lui Iisus Cristos.

Am fost in tabara saptamana trecuta si m-am surprins cu atat de putina dragoste in suflet incat m-am speriat. Am fost atat de rigid si de "fitzos" incat am si primit o porecla de "liderul fitzos". Doamne iarta-ma. Bine macar ca dupa cateva zile am avut o revelatie fata de modul in care ma raportam la copii. "Daca nu va iertati greselile unii altora, nici Tatal vostru ceresc nu va va ierta greselile..." Vaaai! Pai daca asa merge oare cati dintre noi intra in Cer? Si nu ma refer doar la momentele in care cineva te calca pe picior in troleu sau iti face ceva rau. E vorba de aceea dorinta de a vedea binele in celalalt, de a alege sa-l crezi pe un om pana la proba contrarie, si nu sa-l consideri vinovat pana la proba contrarie. Sa alegi sa scoti din cei din jur lucruri bune si sa nu judeci la nervi. E ceva la care trebuie sa lucrezi tot timpul, e ceva ce se intampla constient sau nu se intampla deloc.

Doamne ajuta.

Dupa un timp petrecut intr-o tabara in Republica Moldova.... (fetita din imagine se numeste Valerica)

Oricat de mult ti-ai dedica viata oamenilor, nu vei ajunge niciodata sa cunosti cu adevarat suferintele si nevoile tuturor acestora. Pe cand ai senzatia ca ai cunoscut cea mai trista stare, intalnesti o alta si mai grea si mai apasatoare.

Si totusi, tot ce poti sa faci oricat de mic ar fi gestul tau, poate aduce un crampei de lumina intr-o viata umbrita de durere... In momente ca acestea ajungi sa pretuiesti o baie calda, o haina curata, o mancare gatita, un zambet, o imbratisare. De fapt, cam dupa aceste lucruri tanjesc cei de aici, dupa un simplu gest de dragoste, dar care ascunde in el mireasma vesniciei.

Andreea

Traiesc cu incertitudinea si nesiguranta implantate in spatele meu ca si un varf de pistol. Uneori, reusesc sa vad dincolo de lume, dincolo de oameni, sa vad locurile pe care Dumnezeu le pregateste. De cele mai multe ori, nu pot sa nu ma opresc la ce ma inconjoara. Nu pot trece peste vizibil, peste prezent. Si sincer, m-am saturat sa sper. Da, ati auzit bine. M-am saturat sa cred ca vor veni si zile mai bune. Si am incetat sa mai plang. Nu mai am lacrimi si nu mai simt aproape nimic. Ceea ce odata imi facea placere astazi ma lasa rece. Simt ca ma golesc de sentimente. E adevarat, sentimentele sunt cele care hranesc si entuziasmeaza fiintele noastre, dar tot ele sunt cele care ne omoara, cele care ne distrug. Asa ca mai bine nu simt. Ma cufund insa in aceea mare de liniste mortuara si simt ca incet, imi reduc la tacere si ultimele zvacniri si dorinte de libertate. Sunt rob, un rob al obisnuitului si banalului, un rob al multumirii cu putin, cu nimic.

Evident, la Bucuresti! Am patit-o pe pielea mea. La tarif de 9000 lei/km am platit 110.000 pentru o cursa de 2 km. N-am vazut inca o mai mare multime de oameni dornici sa te "traga in teapa". In special taximetristi. Mi-a spus un prieten... Aparatele afiseaza o taxa de 9.000-10.000 lei /km dar sunt "jonglate" sa-ti ia 30.000, 40.000, 50.000 de lei / km. Te uiti, vezi ca intr-un timp prea scurt creste pretul prea repede si dupa 500 m, 1 km il rogi frumos sa te lase jos. Platesti frumos consumatia, iar bietul taximetrist isi scoate bani frumosi din curse scurte dupa care, la o bere povesteste cat de greu e sa fii taximetrist, sa stai toata ziua in soare... munca-munca, munca-munca, munca-munca... dar totul e bine cand se termina cu "noroc". Pentru cine???

Evident, nu pentru mine. Ma intreb daca vom scapa vreodata de boala asta. Mi-e usor sa o pun acuma pe spatele lat al comunismului (ca multe mai incap acolo si mult dam vina pe vechiul regim), dar daca in ceva timp nu se schimba nimic, ma tem ca voi ramane cu o frustrare nejustificata. Ne tinem de niste obiceiuri urate ca orbul de bata. Oare cand vom invata sa fim cinstiti? Probabil in momentul cand nu vom mai avea sentimentul ca suntem trasi in teapa... in momentul cand vom simti ca munca noastra e evaluata corect si ca suntem valorosi. Pana atunci probabil ne vom cobora continuu la standardul la care suntem evaluati.

Un batran a prins la un moment dat un vultur pe care l-a legat cu un lant de picior in apropierea unui morman de gunoi. In timp vulturul a invatat sa zboare doar atat cat ii permitea lantul. A murit batranul iar urmasii sai au considerat ca e bine sa dea drumul vulturului. Spre nenorocirea lui, vulturul se invartea in continuare in jurul mormanului de gunoi, atat cat i-ar fi permis lantul, care insa acum nu-l mai robea.

Poate au ajuns si romanii sa-si inventeze o robie care nu mai exista si incearca sa profite la maxim de ceea ce le ofera gramada...

Nu stiu daca ai rasfoit vreodata “Ilustratii fierbinti”, ceea ce urmeaza mai jos este redarea uneia din povestioarele din aceasta carte… Pe mine m-a facut sa zambesc si sa inteleg ca perspectiva din care imi privesc uneori viata e ridicola. Cred ca toti avem nevoie cateodata de acea schimbare de perspectiva ca sa ne putem continua drumul spre ACASA…

"Odata in pantecul unei mame au fost conceputi doi gemeni. Au trecut secunde, minute, ore si cei doi embrioni s-au dezvoltat. Scanteia vietii a crescut si acum fiecare avea un creier micut care incepea sa capete forma. Odata cu dezvoltarea creierului s-au dezvoltat si simturile, perceptia imprejurimilor si a propriilor vieti. Au descoperit ca viata era buna, au ras si s-au bucurat in inimile lor. Unul dintre ei a luat cuvantul si a spus:
“Suntem foarte norocosi sa fim conceputi si sa avem aceasta lume minunata.”
Celalat a zis:
“Da, binecuvantata sa fie mama noastra care ne-a dat viata si ne-a dat pe unul altuia.”
Fiecare dintre gemeni continua sa cresca si foarte curand li s-au format mainile, picioarele,degetele. Au explorat lumea in care traiau si au descoperit cordonul ombilical care le dadea viata din viata mamei lor. Erau multumitori si pentru aceasta noua descoperire:
“Mare este dragostea mamei noastre – ea imparte tot ce are cu noi.”
Au trecut alte saptamani, apoi luni si cu trecerea fiecarei luni vedeau schimbari in ei insisi si unul in altul.
“Ne schimbam” a spus unul dintre ei. “Ce sa insemne asta?”
“Inseamna ca ne apropiem de nastere” a spus celalalt.
Un fior i-a cuprins pe amandoi.

Exista momente in care realizez ca romanul nu e megaloman catusi de putin. Ca tupeul lui de a se crede din timp in timp buricul pamantului, e uneori pe deplin justificat. Si exact momentele alea de tupeu justificat ma fac pe mine sa ma simt mandru ca sunt Roman.

Scarbit pana peste cap de tupeul megalomaniac al celor ce ne conduc, gasesc ratacite ici si colo, fragmente de realitate. Realitatea adevarata, ‘reala’, daca-mi permiteti. Imi dau seama ca din punct de vedere politic, economic, militar suntem niste nimeni, oricat ni s-ar umple pieptul de mare putere la Marea Neagra. Avem insa pe bucata asta de picior de plai niste oameni ce reusesc sa o faca o gura de rai.

Descoper cu nemarginita satisfactie ca la un concurs organizat de Microsoft, Windows Embedded Student ChallengE, Romania si-a dat inca o data masura talentului imens ce se gaseste in oamenii ei. Am ajuns pe locul trei. Inaintea noastra, Australia si India. Dupa noi, Brazilia si China. Patru tari care probabil ca impreuna detin o treime din populatia globului. Pe langa ele, cu tupeu, hop si Romania. Ca sa arate ca romanu’ poate fi fruncea!

Nu stiu daca Romania are sa fie vreodata centrul spiritual al lumii. Insa stiu sigur ca nimeni in afara de Romania nu a cutezat sa se bata si uneori sa snopeasca in bataie, vezi poza de mai sus, super-puteri precum Statele Unite, U.R.S.S. sau China. Nu stiu daca vreodata Romania va ajunge din urma Uniunea Europeana in domeniul economic, insa stiu sigur ca avioanele cu reactie ce zboara pe cerul Europei au motoare pe care mintea iscoditoare a unui Roman le-a inventat. Si mai stiu sigur ca inainte ca un american sa descopere turbina hidraulica, taranii Romani foloseasu de sute de ani roata cu facaie, ca in minele de la Brad a circulat primul vehicul pe sine din lume, ca un Roman a inventat primul toc cu rezervor de cerneala, revolutionand domeniul instrumentelor de scris, mai stiu ca prima femeie inginer a fost o Romanca, si mai stiu ca la Medias, si nu in desertul din New Mexico, s-a reusit lansarea primei rachete cu combustibil lichid.

Uneori, imi simt sufletul mugur de fluier.

Oare am sa ies vreodata? E o intrebare care aproape ca ma sfasie in ultimele saptamani. Si asta pentru ca m-am intors in trecut...

Ma gandeam azi, si tot mai obsesiv in ultima vreme, cat de repede pot strica totul, cat de usor pot darama si putinul pe care l-am cladit in ultimii ani, si cat de subtil ma trezesc ridicand ziduri prin care ma separ, si ma afund tot mai departe de Dumnezeu...

Acum o luna, cineva m-a nedreptatit, dar in asa fel incat mi-a starnit o rana mai veche, si inca nevindecata... La inceput am refuzat sa accept realitatea si sa o confrunt incercand sa reduc pe cat posibil consecintele. Si tocmai asta mi-a fost marea greseala. Am fost un las. Am fugit din fata adevaratei lupte pe care o aveam de dat impotriva nedreptatii de care sufeream; am refuzat protectia si "armele" lui Dumnezeu. M-am razvratit iarasi ca ingaduie sa vina astfel de lucruri din partea celor care-si zic "ai Lui". Drept urmare, m-am trezit iar contaminat de ura... Si, cum Diavolul nu vine niciodata singur, incet-incet am pierdut tot mai mult teren si la un alt capitol la care eram vulnerabil. Am ajuns de nerecunoscut: filme, telenovele, si ziua, si noaptea - eu care le urasc atat de mult... Mi-am imbolnavit iar mintea cu imaginea pervertita a femeii...Iar m-am manjit, doar ca sa am putina liniste, sa uit, sa neg, adevarata realitate, sau intr-un fel sa ma "razbun" pe Dumnezeu ca nu mi-a facut dreptate cand si cum am vrut eu.

M-am scarbit de mine... Consumator de har divin. De mila si iertare. Ma ridic putin, pentru un timp, ca sa am de unde sa cad... Zidesc ceva, ca sa aiba ce pica la primul val. O constiinta aproape invatata cu atatea dezechilibre, si stirbindu-i sensibilitatea...

Ultima perioada e inca o dovada ca ... sunt slab, si plin de bube, si atunci cand sunt atins, ma duc tot mai jos. Asta e adevarata realitate dincolo de tot ce am impresia ca sunt si fac. Nimic stabil, nimic cu adevarat real... Bilantul meu e trist: n-am schimbat mare lucru in ultimii ani. Relatii, credinta, persoana, la toate stau deficitar. Nimic pe care sa ma pot baza... Ma invart in acelasi labirint al codependentei de trecut, si ma intreb ingrozit daca am sa ies vreodata, sau cat va mai dura...

Inchei. Prea multe cuvinte... Las loc la suspine, iar care vreti si chiar credeti, incercati sa simtiti si sa va rugati, fara sa-mi cereti prea multe detalii. Fiti in duh alaturi de mine, si nu ma asaltati cu zambete si clisee incurajatoare, pentru care nu sunt pregatit. Multumesc,

Doamne, vino, Doamne, sa vezi ce-a mai ramas din mine, Doamne, vino, Doamne, insufla iar din Duhul Tau in mine!

laspin

Nu vi s-a itamplat niciodata sa va dati drumu la gura ca ma apoi sa intrati intr-o stare de soc dandu-va seama ca ati facut cele mai stupide si jenante afirmatii? Mie mi s-a intamplat aseara. Si regret amarnic ca am lasat sa iasa vorbele una dupa alta, ca uragan, asa au iesit. Si nu era deloc vina prietenului meu pentru ca mie nu-mi mergea computerul sau ca eram lipsit de idei. Am fost extrem de stupid si irational... Mi-am cerut iertare, dar urmele vorbelor mele se vand inca, si e normal.

Ciudat cum imi vine cateodata atat de usor sa-mi ranesc prietenii apropiati, oamenii pe care ar trebui sa-i tratez cu cel mai mare respect si consideratie. In loc ca familiaritatea dintre noi sa produca in mine lucruri frumoase, de multe ori, de prea multe ori, uit sa ma port cu ei cum ar trebui. Si primul lucru vizibil de traire inconstienta este modul in care vorbesc. Si mi-e rusine si imi pare rau. :(

Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele, şi păzeşte uşa buzelor mele!
Amin

Scartzi, scarzti mai asteapta pana marti. Am realizat ca daca e sa se intample, Pastele cailor va fi intr-o zi de marti. Dar nu orice zi de marti, ci exact acea zi de marti din expresia cu scartzi, scartzi.

Mi-am dat seama ca de multe ori nu sunt un om de cuvant. Nu din rea vointa ci din prea ocupare. Imi asum prea multe responsabilitati si nu le pot duce pe toate la capat. Intr-un fel cred ca pot pune treaba asta in categoria "ma mint pe mine", pe de alta parte sunt lucruri pe care efectiv nu pot sa le refuz.

Imi aduc aminte ca in scoala generala era o povestioara cu fetita care l-a luat pe "nu" in brate. Era o exagerare, dar mai tarziu mi-am dat seama ca e la fel de periculos sa-l iei pe "da" in brate si sa nu-i mai dai drumul.

Sunt intr-un proces de invatare acum... invat sa spun nu. Totusi nu-mi place sa spun nu doar asa si incerc de fiecare data sa argumentez, nu numai pentru mine ci si pentru ceilalti. Astfel, invat in acelasi timp sa nu-mi stric relatiile, nu?

De mult ma preocupa intrebarea asta... si incerc sa gasesc raspunsul...

Si l-am gasit:
"Dragostea este îndelung rãbdãtoare, este plinã de bunãtate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se laudã, nu se umflã, nu se poartã necuviincios, nu cautã folosul sãu, nu se mînie, nu se gîndeste la rãu, nu se bucurã de nelegiuire, ci se bucurã de adevãr, acopere totul, crede totul, nãdãjduieste totul, sufere totul." (1 Corinteni 13:4-7)

Dar acum stau si ma gandesc: Cand o voi descoperi? Si cum o voi recunoaste? Cum imi voi da seama ca ea este "The One"?

Ma intreb da voi putea sa iubesc asa... si fara sa ashtept nimic in schimb... Dar... dragostea schimba oamenii... Dumnezeu schimba oamenii... Exista persoane in viata mea pentru care zic eu ca mi-as da viata... dar ma intreb apoi: "Chiar as face asta? Mi-as sacrifica viata pentru el, pentru o ea? As renuntza la viata mea doar pentru ca celalalt sa traiasca?"

Ma uit si ii admir pe cei a caror dragoste nu se stinge niciodata... Cateodata ma intreb cum o sa pot iubi pe cineva timp de 50 de ani? Cum o sa ma iubeasca ea pe mine, si sa-mi accepte toate defectele? Eu uit... prietenii mei stiu asta foarte bine :) Sper sa nu uit sa ii spun in fiecare zi: "Te iubesc!"

Cred ca in zilele noastre lumea nu mai cauta angajamente pe viata... cauta numai placeri de-o clipa... nu cauta dragostea adevarata... cauta pasiune...

Inca imi astept jumatatea... poate am gasit-o... nu stiu... sper sa ma gaseasca ea pe mine... si sa fie dragoste adevarata :)

...j4ever