Traiesc cu incertitudinea si nesiguranta implantate in spatele meu ca si un varf de pistol. Uneori, reusesc sa vad dincolo de lume, dincolo de oameni, sa vad locurile pe care Dumnezeu le pregateste. De cele mai multe ori, nu pot sa nu ma opresc la ce ma inconjoara. Nu pot trece peste vizibil, peste prezent. Si sincer, m-am saturat sa sper. Da, ati auzit bine. M-am saturat sa cred ca vor veni si zile mai bune. Si am incetat sa mai plang. Nu mai am lacrimi si nu mai simt aproape nimic. Ceea ce odata imi facea placere astazi ma lasa rece. Simt ca ma golesc de sentimente. E adevarat, sentimentele sunt cele care hranesc si entuziasmeaza fiintele noastre, dar tot ele sunt cele care ne omoara, cele care ne distrug. Asa ca mai bine nu simt. Ma cufund insa in aceea mare de liniste mortuara si simt ca incet, imi reduc la tacere si ultimele zvacniri si dorinte de libertate. Sunt rob, un rob al obisnuitului si banalului, un rob al multumirii cu putin, cu nimic.