Ma simt coplesita de aceste sentimente, totul mi se pare abstract, nu pot sa ma mai recunosc... chiar sunt eu? Ce s'a intamplat cu principiile, valorile, visele ei? Mai mult de toate, visele ei au trecut... nu mai stie sa viseze, sa aspire la ceva inexistent in conditiile din ceea ce se numeste "viata". Zicea Blaise Pascal "a visa inseamna fericire, a astepta inseamna sa traiesti", eu nu vreau sa aplic conceptul lui la viata mea... Ce este viata? Ce sunt eu? Cum ma raportez eu la viata aceasta? Incerc sa devin o urma lasata in istoria generatiei mele... dar cum sa reusesc cand eu nu mai gasesc uneori urmele invataturilor Lui in mine?! Ma straduiesc atat de mult sa devin schita Lui, dar oare chiar este posibil? La ce ma astept eu de fapt de la viata aceasta? Ce asteptari sa am eu cand nu depun nici un efort pentru a realiza tot ce El si-a propus cu mine... ma dezgusta aceste stari efemere, aceste vise, sentimente, "prieteni"... Doresc ceva etern, doresc sa pot trai cu adevarat. Tanjesc dupa o viata curata, inchinata Lui. Tanjesc dupa abilitatea de a fi cum vrea El... Totusi unul dintre vise este nepieritor... Cum sa imi realizez visul ca sa ma pot simti implinita intr'un final? Sa traiesc cu gandul ca universul va conspira le realizarea visului meu.. si da... va deveni ceva real... voi trai!!!... Nu. E vorba de El... Increde'te in Domnul caci prin El totul e posibil si vei trai dar nu vei mai trai tu, ci Hristos va trai in tine... astea sunt cuvintele care mi'au strapuns gandurile acum. Nu voi mai cadea, pot realiza orice cu El...deci traiesc,uimitor... si ce sunt eu? Nu sunt numai acel element care se afla in centrul pamantului si intre elementele cosmice... sunt copilul Lui.

Audrey