Prietenilor mei...

...Daca ar fi s-o iau de la capat,
Ti-as cere ajutorul tie, si lui, si voua, si lor, si Lui;
V-as invita in universul meu interior,
Sa pasiti printre regrete, cioburi,
Si fire de speranta,
Si poate-om birui mai usor...

As renunta la orgolii si eu razvratit,
V-as invita... pentru putina ordine,
Si nu m-as mai rusina
Ca-n mine-i dezordine,
Ca am sufletul ravasit
De faradelegi si pacate...
Iar tu mi-ai tine o rugaciune,
Si mi-ai fi frate;
Mi-ai spune ca nu-s singurul, soldat cazut,
Ca le ai si tu pe ale tale, dincolo de zambet,
Ne-am fi sprijin,
Si candva ne-ar rade sufletele -
Intre zambet si suspin,
Si nu doar buzele...

Mintea mea este deja acoperita de lucrurile pe care le vor altii de la mine, nu vreau sa ii dezamagesc, pentru ca am impresia ca asa m-as dezamagi pe mine. De ce am fost invatati sa simtim asta? Nu ne afecteaza asta conditia umana? Devenim un trup gol fara suflet, fara gandire. Cine afirma ca e liber minte pentru ca libertatea lui are garduri foarte inalte: serviciu cu sarcinile sale ce trebuie indeplinite, sotie careia trebuie sa ii vinzi iluzii neincetat, in loc sa ii arati sufletul, copii ce trebuie sa fie niste oamnei cumsecade. Asta se mai numeste libertate? Ma indoiesc.

'Tot ceea ce este ascuns va fi descoperit si tot ceea ce este acum secret va fi cunoscut si adus la lumina.' A fost o vreme cand cuvintele astea ma speriau ingrozitor. Imi imaginam ziua aceea si simteam fiori, o vedeam ca pe o zi ingrozitoare... cele mai ascunse ganduri si fapte vor fi descoperite. Acum insa, incerc sa traiesc astfel incat in ziua aceea sa nu plec capul de rusine pentru lucrurile ascunse si secretele de acum. E ca si cum as fi o printesa, fiica a unui mare Rege, care nu isi permite sa faca anumite lucruri care nu sunt demne de comportamentul unei printese. Poate asta suna putin romantic pentru voi, barbatii. Insa realitatea asta ramane: 'Tot ceea ce este ascuns va fi descoperit si tot ceea ce este acum secret va fi cunoscut si adus la lumina.' Asa ca... grabiti-va sa va scuturati viata de inutilitati si mizerii.

Ma ascund de multe ori dupa "cat pot eu de bine". Cat pot eu de bine nu este suficient de bine. Dumnezeu imi cere perfectiune. Cum? Nici macar un pic de toleranta? Macar putin??!? Daca bucsele nu sunt perfecte masina scartie.

Postmodernismul aduce cu sine o piata de desfacere libera si prospera pentru standardizatoare. Toata lumea poate avea unul. Iti poti pune propriile standarde, e bine cat de bine poti face tu. Toata lumea intelege, toata lumea foloseste. Standardizatoarele au fost inventate din nevoia de confort, cat mai mult confort. Nu poti trece stacheta, foloseste standardizatorul si coboar-o putin.

Dumnezeu cere perfectiune, nu standarde cazute, nici amestecate. Ne-am obisnuit ca in drumul spre cer sa mai facem si alte chestii. Mai o invarteala, ne mai fura peisajul... stii cum e, viata grea. Am uitat ca ni s-a dat posibilitatea perfectiunii. Nu mai avem mentalitatea de invingatori, am pierdut mentalitatea de ceresti.

Cand nu mai stii ce sa faci, cand nu mai intelegi nimic, cand ti se pare ca Dumnezeu a disparut, ca nu te mai aude, ca e crud si nepasator... aminteste-ti ca nu demult vedeai cum El toarna binecuvantarea peste tine, ca simteai cum te tine in Palma Lui, ca nu demult El te primea ACASA, in bratele Lui, asa murdar si pacatos cum erai...

Dumnezeu e acelasi, in El nu este schimbare...

Pune-ti Psalmul 102:25-27 undeva unde sa iti reaminteasca tot timpul lucrul asta: Dumnezeu e acelasi, El nu se schimba... El, cel care a creat cerurile si pamantul, El va ramane atunci cand acestea vor pieri. Viata Lui nu se va sfarsi niciodata...

Asa e Dumnezeul meu, de aceea Il iubesc si Il voi iubi toata viata... si cum nici viata mea nu se va sfarsi niciodata, Il voi iubi pentru totdeauna...

Iata ca am reusit sa scriu ceea ce mi-a schimbat modul de a gandi... prioritatea crezurilor mele... mi-am dat seama de importanta parerii Lui despre mine... eram mult prea atenta si ma copleseau "bulinele " celorlalti oameni... cand am citit aceasta brosura, m-am hotarat sa cred ca este adevarat ce spune "Mesterul meu"... ce zici daca afli si tu minunata relatare... te rog mult, ia o hotarare asupra modului tau de a gandi despre tine!!! Acesta este rolul mesajului de mai jos!!!

Existam, dar refuzam sa traim… Suntem... insa refuzam sa devenim… Stim, insa refuzam sa cunoastem… Auzim, insa refuzam sa ascultam. Fredonam... insa refuzam sa cantam…
Daca maine as muri… as regreta ca:
… in fiecare dimineata, ce incepusem sa o consider monotona si cu aceleasi nuante, nu am tras draperia sa ating razele soarelui ce anuntau inca o noua zi. … ca nu am vrut sa-mi inalt ochii si sa vad ca cerul fie innorat, fie senin, imi ofera un zambet, iar stelele ce nu se vedeau, dansau in spatele norilor, pentru ca pana si ele stiu ca exista si au de ce trai.
...ca nu am avut curajul si nici curiozitatea sa incerc sa zdrobesc stralucirea soarelui, cautandu-I privirea , lasandu-mi lacrimile sa cada pe fata insa vesela si plina de surasuri...
…ca incetasem sa-mi pictez zilele… pentru ca de fapt uitasem paleta de culori undeva prafuita si lasata intr-un cufar plin cu alte lucruri... uitasem sa-mi pictez zilele pt ca de fapt uitasem cum arata curcubeul.
...ca nu am deschis fereastra, sau daca am deschis-o am plecat din camera... pierzand tot misterul astfel.
…ca am uitat sa-mi odihnesc privirea in frunzele aurii de toamna si strafulgerate de lumina soarelui ce rasarea sau apunea, macar o data sa le zaresc si sa-mi doresc ca si eu sa fiu strabatuta de lumina divina, si eu ca si ele cand sunt purtata de vant... sa-mi pastrez lumina datoare de viata… insa nu m-am uitat …m’am uitat insa la ceea ce sufletul obosise sa surprinda… viata lipsita de frumusete

[...]

Stau asa singur in camera intunecata din cauza unei perdele care opreste lumina sa intre. Imi vine in minte un gand ciudat si totodata foarte frumos... oare am si eu o asemenea peredea care ma opreste sa privesc cerul? Apoi ma gandesc cate as putea sa invat de la tot ce ma inconjoara, chiar si de la niste simple animale... imi dau seama ca pot invata de la orice ma inconjoara, ma enervez si rup perdeaua care opreste lumina. Lumina ce intra in ‘camera sufletului’ pentru a-mi descoperi si a ma invata lucruri noi din tot ce ma inconjoara! Eliberat de perdea ma uit pe geam cum intra lumina in camera, uimit de cerul viu colorat si de perfectiunea creatiei lui Dumneze. O umbra imi atrage atentia de la cerul minunat, este umbra unei simple pasari de la care invata sa nu umblu pe jos ca nu cumva sa ma “loveasca” vreo masina sau un copil ci sa zbor tot timpul inspre cer, sa tintesc in sus. Imi arata ca tot ce este frumos vine de acolo de sus si acolo exista tot ce este frumos. Ma gandesc ce lectie importanta imi da un simplu cal. Mi-am adus aminte ca am vazut un cal alunecandu-i piciorul si cazand pe genunghi, nici nu am apucat sa clipesc ca imediat l-am vazut ridicat. Imi vine un gand in minte, cata putere are calul acela, nu ii place sa stea cazut ci doreste sa stea in picioare sa lupte in continuare cu greutatea pe care o are de purtat. Dar noua ne este asa greu sa spunem un simplu DA , din inima si sa il acceptam pe Isus in inima, stiind ca noi nu mai trebuie sa purtam greutatea fiindca El o poarta si tot El ne ridica cand suntem cazuti, nu ne lasa acolo. Si totusi e trist ca omul, creatia divina isi pune perdea pe fereastra sufletului . Omule, da perdeaua jos, lasa lumina divina sa-ti umple sufletul si vei vedea cum sufletul ti se va deschide asemeni florii in fata soarelui.

fost_Or|g|naL

Toti stim ca odata va veni ultima zi si pentru noi, dar nimeni nu stie cand va veni pentru el. Cu totii vom muri o data, dar cand? Peste 50 de ani, peste 10 ani, sau maine? Numai Domnul stie! Daca ne gandim un pic la lucrul acesta primul sentiment este frica si ca sa scapam de frica ne gandim ca suntem inca tineri , sanatosi si ca mai avem mult de trait. Si astfel ne-am si linistit. Nu? N-ar trebui. Eu am cunoscut un baiat care avea in jur de 17 ani, a fost la un meci de fotbal, dintr-o data a lesinat, au chemat repede salvarea, medicii au luptat o ora pentru viata lui dar degeaba, baiatul a murit. Era perfect sanatos, cel putin asa credea medicul prima data, dar Dumnezeu avea alte planuri.

Oameni, oameni, si iar oameni. Sunt om si m-am nascut in mijlocul oamenilor, zi de zi ma ciocnesc cu ei, ma invart in jurul lor, si n’am cum sa raman indiferenta in trecerea mea. La randul lor si ei se ciocnesc de mine si ma intreb daca cineva se opreste in trecerea lui pe langa mine, sa stea si sa vada ceva special in legea mea de om.

M-am obisnuit cu oamenii, toti ne-am obisnuit cu noi. De multe ori ceilalti sunt oglinda in care noi ne uitam si tot imaginea noastra se formeaza, pt ca de multe ori suntem la fel. Insa in acelasi timp am impresia ca ratacesc nedumerita printr-un musuroi de furnici de toate dimensiunile... furnici care au fiecare cate o ocupatie si intr-un mod sau altul au o povara pe spate... adesea, ca si acum, am impresia ca inca nu am cunoscut toate speciile de oameni sau si mai sfasietor pt mine, ca am crezut ca am reusit sa intru in misterul vietii omului de langa mine, credeam ca am ajuns sa-i observ fiecare detaliu, sa-i stiu valorile, sa stiu lucrurile care il bucura si cele ce il intristeaza, sa stiu ce culori ii infrumusetea existenta, sa stiu cat de departe de nori vroia sa ajunga, am crezut ca-i pot citi tacerea din suflet, sau sa-i scriu formula pentru schitarea zambetului pe fata lui cunoscuta asa de bine. Credeam ca visele lui imi erau cunoscute, credeam ca-i cunosc framantarile si poveriile ce poposeau in fiinta lui. De fapt credeam in el, credeam ca-l cunosc...

...sweet november... luna noiembrie este o luna pentru multi dintre noi, o luna in care simtim ca paradisul ne are pe noi in centru cu siguranta, simti ca plutesti si nu stii de ce plutesti... simti ca e sarbatoare.. si totusi nu e nici o sarbatoare, in afara faptului ca e noiembrie... e toamna... asta e raspunsul... sau nu?!

simti cum flacara care palpaia in tine.. se aprinde.. se aprinde tot mai tare... se inalta... si bineinteles acum se reflecta pe fata ta-puterea stralucirii sale... si totusi ma simt o panglica transparenta intre culorile vii ale acestui joc maret... tac si ascult linistea din launtrul meu.. linistea, nu tacerea.. contemplu aceasta atmosfera... o ador!! o iubesc! imi doresc sa pot fi intr'o continua miscare.. si totusi nu vreau sa gasesc acea"lumina".. care ma asteapta la capatul drumului... cartea care odinioara ma inducea intr'o atmosfera de vis sta geloasa pe pat ascultand'mi si privindu'mi pasii care formeaza formula de recunostiinta si multumire.. de multumire pentru cine? se chinuie usor sa descifreze aceasta medota criptata.. de ce viseaza asa de mult? de ce se bucura.. de ce lacrimile care mai inainte erau de neimplinire.. acum sunt de implinire si de perfecta satisfactie a tot ce este in jurul ei? numai ea stie raspunsul... si de ce nu poate sa exprime aceste ciudate sentimente? sunt indragostita... indragostita de aceasta vreme pentru ca imi permite sa visez, imi da puterea sa visez.. sa cunosc misterul care se vrea a ramane mister.. cum sa exprim in cuvinte ceea ce simt?! ma depaseste.. stiu doar ca ceea ce simt acum e ceva unic si deosebit..

audrey

Da. Cariile. In practica se spune ca sunt 4 Etape ale unei Carii bine determinate in functie de gradul de penetrare al dintelui. Ceea ce ni se prezinta noua 'pacientilor' este putin diferit. In sensul ca, o carie are 7 Etape bine determinate. Nu sunt un specialist, evident, dar asa mi s-a prezentat mie procesul de cateva ori.

Cui ii place sa mearga la dentist? De fapt, cui ii place sa ajunga in situatia de a merge la dentist, si ma refer aici la acele dureri de masele si dinti, la faptul ca iti genereaza aceea stare de indispozitie generala, de disconfort general, aceea stare in care nu ai chef de nimic, si daca ai avea chef nu ai putea, si iaca se ajunge la Dentist sau daca nu se poate ajunge mai rau. In functie de carie, si de gradul ei se recurge la anumite tratamente, de cele mai dese ori se plombeaza dintele si gata.

Care sunt acele Carii ale Sufletului ? Exista deja stabilite niste etape in functie de fiecare tip de 'carie' in asa fel incat sa ne putem da seama? Exista niste 'specialisti' reali in tratarea lor? Exista 'plombe' pentru astfel de carii ? Exista o metoda de profilaxie? O pasta de 'dinti' sau periuta de 'dinti' ?

Ma gandeam astazi la cat de repede si cat de usor ne lasam influentati de ceea ce ni se intampla.... este incredibil cat de usor o vorba, o privire a cuiva ne pot indispune, ne pot face sa ne schimbam in mod radical comportamentul in ziua aceea, momentul acela, clipa aceea... Atunci cand avem impresia ca totul este „zuper” si ca merge „ca pe roate” vine cineva sa strice frumosul, uneori miracolul care ni se intampla... Ieri de exemplu am avut un timp „mirobolant” pana cand cineva a avut grija sa strice totul... Dupa momentul acela toata ziua am fost indispus si n-am stiut cum sa scap de aceasta stare si nimic nu m-a ajutat !

Intrebarea mea, dilema mea este : cum putem sa scapam, cum putem face fata acestor lucruri... ce sa facem sa nu mai ne lasam influentati atat de usor?

-StaticX

M-am gandit mult si nu am stiut daca e bine sa spun povestea mea... Dar apoi m-am gandit ca Dumnezeu oricum m-a iertat si poate ajuta pe cineva in felul acesta...

Am un lucru de spus: Nu va credeti puternici!

Nu credeti ca puteti merge in anumite locuri si puteti fii diferiti sau puteti fii un exemplu... pt ca la un moment dat devine un obicei sa faci lucrurile care le fac cei din jurul tau. Nu mai ai putere sa spui "nu", cobori si te afunzi tot mai mult in pacat si in ceea ce iti ofera lumea aceasta... si ajungi sa zici ca Dumnezeu a gresit si ca pacatul e dulce si in lumea asta e adevarata distractie la petreceri cu alcool, cu sex si tot felul de pacate. La un moment dat ajungi sa vrei sa spui: 'gata!' Uneori reusesti, alteori nu... esti plin de rusine si de scarba fata de tine si nu crezi ca mai exista iertare... dar totusi Dumnezeu iarta, uita si sterge totul, tu insa nu poti uita! Ajungi la un moment in care te ierti, dar nu poti uita nicicum trecutul tau! Dumezeu iarta, dar natura nu iarta si efectele pacatului isi pun amprenta asupra intregii tale vieti! Si atunci ce e de facut? Poti doar spera ca vei ajunge candva acolo sus cand vei uita tot si vei fi pe deplin fericit... Dar de ce sa traiesti o viata chinuita? De ce sa traiesti cu amintiri dureroase? Mai bine spui NU de la inceput! Inlatura pacatul din fasa, pentru ca, consecintele sunt usturatoare!!!!!!!!!!!!!!!

Adela

Traim intr-un secol al vitezei luminii. Totusi, parca prea multa viteza si prea putina lumina... mai mult, traim intrun secol care trece in fuga pe langa viteza luminii si-o lasa cu ochii (unde altundeva decat...) in soare...

Minut cu minut totul e programat si daca o activitate se zgaltaie de la locul ei... e ca o piedica pusa zilei, cand tocmai isi ia avant...

Interesant concept, acesta al "minutului": "cafea la minut", "freza la minut", "prajitura la minut", "reparatii la minut", "chei la minut", "rezervari la minut"....

Intr-un minut poate cadea o cetate, asa cum intr-un minut poate incolti un zambet. Un minut poate spala o viata de munca asa cum un minut poate ridica o viziune.

-Emma

Ma simt provocata sa va intreb pe voi cei care va simtiti neiubiti de proprii parinti, ce ganditi cand ajungeti plini de entuziasm acasa si incepeti sa povestiti ceva fain si frumos si sunteti tratati cu apa rece? Ce ganditi cand vi se spune mereu ca prietenii vostri nu-s prea de isprava ca sa nu spun mai rau? Cand parintii vostri sunt nemultumiti orice ati face, spune sau actiona?

Eu de regula nu spun nimic pentru ca oricum nu conteaza, nu are rost.

De ce unul din parinti ma iubeste si unul nu? Pentru ca nu sunt ceea ce si-ar fi dorit sa fiu? Pentru ca ii sunt copie leita? Sau pentru ca seman cu celalalt parinte?

De ce pe fratii mei ii iubeste si pe mine nu? Si iti spune ca te iubeste numa ca tu nu intelegi. Ce faceti voi cu toate intrebarile astea?

Stiu ce e crestineste, stiu cum ar trebui actionat in dragoste, cu blandete si cu intelepciune. Si mai stiu si cum e cand le-ai incercat pe toate si degeaba. Insa cand va ajunge cutitul la os, cam ce ganditi?

-Cella

Am dat buzna în viaţă dorind să trăiesc prezentul. Cu mintea îmbuibată, cu sufletul însetat m-am aruncat în clipa ce-mi sta în faţă.

Am întins mâna să ating prezentul, dar, ca un miracol, acesta a devenit trecut. Azi a devenit ieri, clipa a devenit amintire, răsăritul apus, zâmbetul încruntare, iubirea rană, bucuria tristeţe, lacrima rouă, primăvara iarnă, negrul cărunt.

Derutat de pierderea coordonatelor, de vârtejul vieţii, uimit de magica transformare a prezentului în trecut, m-am prăbuşit devenind conştient că eu am devenit ieri.
Încovoiat spre ieri, Divinul m-a zărit, m-a atins şi mi-a zâmbit.

M-am ridicat din prăbuşirea de ieri. Privind Infinitul, eu însumi am devenit etern în timp ce ieri s-a transformat în mâine, amintirea în clipa ce urmează, rana în iubire, roua în lacrimă de bucurie, iarna în primăvară. M-am regăsit pe coordonatele veşniciei.

Am realizat că prezentul e doar o clipire din ochi, o fâlfâire din aripi, o înflorire, o traiectorie a unei stele căzătoare.

Si am mai realizat că dacă prezentul nu e lângă Divin e trecut.

Meo

Pamantul pe care statea acum era jilav. Se lasa seara si umbrele se lungeau printre copacii intre care ajunsese. Nu isi mai aducea aminte de cand era in aceasta padure. Isi stranse mantia in jurul lui si isi rezema capul de trunchiul copacului gros. Inchise ochii si zambi. Este atat de frumos, isi zise. Cerul, luminile, mirosul, fluturii, pestii. Totul. Ii iera frica sa-si deschida ochii, ca nu cumva sa se trezeasca din visare.
- Dormi? Il clatina piticul cu barba lunga.
Se scutura si isi indesa caciula pe cap, dar nu-si deschisese ochii.
- Te caut de atata vreme! Striga roscovanul. Hai, scoala-te, mai avem cale lunga de facut.

Dupa ce am fost la biserica am participat la o ceremonie de inmormantare a unei persoane foarte cunoscuta din oras. E atat de trist, dar in acelasi timp atat de minunat sa vezi persoane care se dedica lui Dumnezeu cu tot ce au. Fac atatea sacrificii pentru a trai pentru El. A fost un adevarat exemplu pentru noi...

Ma incanta ideea sa fiu si eu ca ea. Atunci cand trec pe langa cineva a carei tristete si nevoie e reflectata pe fata sa ma opresc si sa incerc sa o ajut; sa o mangai; sa am acea dragoste pe care o avea Isus cand era printre oameni; sa renunt la conformism; sa renunt la placerile mele; sa indepartez egoncentrismul; sa traiesc pentru altii. Practic. Prin urmare sa traiesc pentru cel care a trait pentru mine si si-a dat viata pentru mine.

Ce ar fi daca in timpul pe care il mai pierd uitandu-ma la un film m-as duce sa caut pe cineva in acest oras care se simte singur si nu are nimic si sa-i ofer un zambet, sa-i ofer ceva cu care sa se simta iubit, sa vada ca Dumnezeu isi trimite copiii zicandu-i ca il iubeste si inima lui arde de dorul sau...??

Ceva imi zice ca Ligia, ai timp!! Acum ai o scoala de terminat, trebuie sa ai o cariera, dupa ce vei termina facultatea te vei dedica Lui. Dar nu!!!!! Ii zic "Nu"!! Dumnezeu are nevoie acum de mine. Nu pot lasa o zi sa treaca fara sa ajut pe cineva, fara sa vada cineva dragostea Lui in mine. Gata!!! Gata cu vorbele. Caci nu vor trece multe minute si voi uita ca acestea scrise trebuie puse in prcatica! Da, voi incheia usor si ma voi duce sa ajut pe cineva, sa-i aduc un zambet pe fata :)

-Audrey

Plimbându-mă printre copaci, admirând creaţia divină, zăresc pe Creator.
Tupilit după un trunchi de copac căzut îl privesc. Oare ce face?
Pământ. Ţărână adunată laolaltă sub un copac. Dumnezeu priveşte cu interes grămada.
Deodată, se priveşte pe Sine, apoi lungeşte movila de ţărână.
Suflare. Se apleacă peste alungitură şi suflă. A încremenit creaţia.
Suflare Divină peste tărână moartă?
Noroiul se mişcă, se ridică.
Tremur. Oare trebuie să mă închin?
Acolo în arătarea aceea este viaţă din Viaţă!
... Creatorul s-a retras.
Creatura uimită se dezmeticeşte.
Mă zăreşte. Vine spre mine. Zâmbeşte.
Întind mâna, mă prezint.
Îmi spune simplu: Adam.
.....
Mă întreb dacă a zis cineva omului
că e ... ţărână.

Meo