Oameni, oameni, si iar oameni. Sunt om si m-am nascut in mijlocul oamenilor, zi de zi ma ciocnesc cu ei, ma invart in jurul lor, si n’am cum sa raman indiferenta in trecerea mea. La randul lor si ei se ciocnesc de mine si ma intreb daca cineva se opreste in trecerea lui pe langa mine, sa stea si sa vada ceva special in legea mea de om.

M-am obisnuit cu oamenii, toti ne-am obisnuit cu noi. De multe ori ceilalti sunt oglinda in care noi ne uitam si tot imaginea noastra se formeaza, pt ca de multe ori suntem la fel. Insa in acelasi timp am impresia ca ratacesc nedumerita printr-un musuroi de furnici de toate dimensiunile... furnici care au fiecare cate o ocupatie si intr-un mod sau altul au o povara pe spate... adesea, ca si acum, am impresia ca inca nu am cunoscut toate speciile de oameni sau si mai sfasietor pt mine, ca am crezut ca am reusit sa intru in misterul vietii omului de langa mine, credeam ca am ajuns sa-i observ fiecare detaliu, sa-i stiu valorile, sa stiu lucrurile care il bucura si cele ce il intristeaza, sa stiu ce culori ii infrumusetea existenta, sa stiu cat de departe de nori vroia sa ajunga, am crezut ca-i pot citi tacerea din suflet, sau sa-i scriu formula pentru schitarea zambetului pe fata lui cunoscuta asa de bine. Credeam ca visele lui imi erau cunoscute, credeam ca-i cunosc framantarile si poveriile ce poposeau in fiinta lui. De fapt credeam in el, credeam ca-l cunosc...