Eram vis-a-vis de Catedrala Ortodoxa din orasul meu. Catedrala este o cladire impunatoare si inalta, dar atat de blanda in acelasi timp cu arhitectura ei baroca frumos arcuita si cu bolte rotunde. Astazi insa, nu mi-a mai atras atentia ca alta data in timp ce treceam grabita pe langa ea. Griul cerului si a picurilor mici de ploaie care veneau de deasupra parea sa coloreze imprejurimile cu atmosfera lui. Oamenii se grabeau pe langa mine ca si cum ar fi incercat sa scape de el. Dispozitia asta umeda le strica zambetele colorate la care au lucrat un an intreg. Sentimentul de "este-ajun-de-anul-nou-si-tre'-sa-fim-fericiti" trebuia sa ramana cu orice pret.

M-am simtit putin amarata cand am observat ca sentimentul pe care tocmai l-am mentionat nu mai era in inima mea. A plecat pe furis nepasandu-i de dorinta mea de a ramane.

No, si? Nu sunt eu pazitoarea sentimentelor vesele. Daca vor sa plece, foarte bine, sa se care! Nici macar nu ma voi plange, voi merge inainte si nu-mi va fi frica sa infrunt blestemata asta de atmosfera gri si umeda. Atmosfera gri, iata-ma, sunt tare de tot, nici nu-mi pasa de tine...

As fi vrut eu sa fiu asa... dar la fel ca si cladirea bisericii ortodoxe pe langa care treceam, nici vorba sa reusesc sa le sperii pe toanele gri si umede ale ajunului anului nou. Parca au simtit ca fatada asta impunatoare ascunde o blandete pe dinauntru, asa ca m-au invadat. Le-am simtit iesind prin ochii mei, la fel ca si micile picaturi de ploaie. Le-am sters repede... dar m-am simtit libera sa ma eliberez de ceea ce cu cateva momente in urma tineam cu dintii.

Simteam acum ca sunt parte a plangerii universului din jurul meu si mania mea a disparut ramanand compasiunea.

"Dati-mi niste bani, va rog." am auzit o voce care suna la fel ca si atmosfera din jur - gri si umeda. Era un batran cersetor cu mana stanga amputata si cu cealalta mana intinsa spre mine, cerand mila. Si eu aveam nevoie de mila, dar de una diferita, el insa era singurul care ii dadea glas. M-am uitat la el si am trecut pe langa, cautand cativa banuti in buzunar. Da, aveam cativa banuti. Am mers inapoi la el si ochii nostri umezi s-au intalnit putin. Batranul mi-a luat mana in timp ce ii puneam banii si m-a tras spre el ca si cand ar fi vrut sa-mi sopteasca ceva la ureche. M-a luat prin surprindere si, in timp ce stateam acolo nestiind ce sa fac pentru o secunda, m-a sarutat pe obraz spunandu-mi "multumesc". In timp ce plecam, am simtit mici lacrimi iesindu-mi din ochi, dar de data asta erau diferite... Erau lacrimi calde, multicolore. M-am simtit ca o cersetoare a carei rugaciune a fost ascultata fara macar s-o rostesc.

-Anca

Ma surprind neiertatoare. Mocneste in mine razbunarea. Mandria isi cere plata pentru umilirile trecutului. Sunt un om drept si corect. „Dupa fapta si rasplata” vine explicatia spiritului - care spirit? - si ma simt dintr-o data justificata. Usorul discomfort psihic (oare sunt doar un om rau?) se estompeaza.

Si ca un nou-nascut incepe sa creasca in mine. Stiu ca as putea sa-l opresc acum, sa mi-l inghesui undeva in camerele din spate ale creierului sau sa gasesc frumosul din tot ce a fost sa-mi impun un „asa e viata” si sa privesc mai plina de speranta spre viitor. Si pentru o secunda imi mai aduc amine de o alta posibilitate. Ceva greu si aproape imposibil, ceva supranatural. Dar deja e secunda doi si ma intorc la gandurile justitiare de mai devreme. Am nevoie de o rezolvare pentru tot ce doare inca in mine. Trebuie sa-mi iau inapoi tot ce mi-a fost luat sau tot ce-am oferit prosteste. Retur sau razbunare. Nici atat! Razbunare e prea mult spus, trebuie sa ajung sa fiu cumva superioara tuturor celor nu mi-au oferit ce meritam. Si iarasi ceva despre carbunii aprinsi pe capul dusmanilor ma face sa simt fiorul venit din alta lume. Dar eu trebuie sa le arat lor, cei care m-au facut sa cred ca sunt putin, ca de fapt sunt valoroasa si intangibila. Si nimeni nu trebuie sa stie ca a avut puterea sa ma faca sa sufar. Imi studiez un zambet lejer in coltul gurii. Cam asa.... Si mai ales, nimeni, dar nimeni nu trebuie sa afle ca sunt slaba. Cumva trebuie sa gasesc o varianta care sa explice ca, de fapt eu am controlat situatia si ce s-a intamplat a fost de fapt consecinta a deciziilor mele, ca stiam ca asa se va intampla. Nu, nu pentru ei neaparat. Pentru mine. De dragul femeii puternice care vreau sa fiu. Si din nou zambetul superior... arata din ce in ce mai natural

Zile de pregatire pentru Craciun, colinde, miros de cozonac, multa treaba, agitatie si inca ce agitatie.... si printre picaturi... cate un gand: oare cum ar fi sa putem face ce ne dorim cu adevarat? Oare cum ar fi ca o data pe an, de Craciun, sa nu mai existe bariere, vami, lipsa de bani, distanta, despartire... oare cum ar fi ca pentru o zi sa putem pleca unde doar gandim? Si oare cum ar fi, ca in loc de cadourile care le asteptam de la cei care ne sunt dragi, sa cerem de la Domnul un dar de suflet? Si cum ar fi oare ca toti cei care sarbatoresc Craciunul sa realizeze ce inseamna sarbatoarea asta de fapt? Dar oare daca in loc sa ne impodobim bradul si casa, ne-am impodobi sufletele? Cum? Nu ma intrebati pe mine, intrebati-L pe Domnul, El sigur ar avea cateva idei decorative pentru fiecare din noi.

roze

M-am saturat sa urasc. Sa ma urasc. Sa ii urasc pe cei din jur.

Am uitat ca sunt trecator, si am inceput o lupta oarba cu mine si cu cei din jur. Ei niciodata n-au fost destul de buni. Niciodata n-au facut TOT ce puteau face. Niciodata n-am fost multumit. Exista intotdeauna ceva mai bun, ceva mai mult. Ochii imi erau flamanzi, din ce in ce mai flamanzi dupa sclipici si zilele deveneau din ce in ce mai neincapatoare pentru fuga de zi cu zi dupa cenusa clipelor.

Ma uram insa. Noaptea, cand imi plecam capul pe perna, inganam un "Doamne iarta-ma!" si imi inchideam ochii sperand sa fiu iertat. Simt inca aceeasi povara si poate ca am s-o mai simt o vreme. Am fost prea mult timp, mult prea mult timp, plecat cu ochii in tarana, cautand nalucile fericirii, iubirii, dragostei, intr-un loc in care nu exista. Nu le vei gasi niciodata in noroi. Eu, cel putin nu le-am gasit.

Ma opresc. Sunt obosit. M-a obosit munca asta de a pune pe hartie o inima saraca si uscata.

Am fost Crestin. Adica urmas al lui Cristos. Zic am fost pentru ca nu ma mai consider. Imi place insa de el. Daca n-ar fii insa Crestinii... privirile grele, degetele intinse si prevestitoare de "Iad si scrasnirea dintilor", vorbe despre blestemele din vechime, "dreptatea lui Dumnezeu", cliseele, "mila" pentru "pierduti" si scarba cu care ei, crestinii, nu se intineaza cu cei din "lume". Bine ca nu-s homosexual, ca ar trebui sa ma mut in alta tara.

Gandul de mai sus e rau. Trebuie sa-l tai. Sa mi-l scot din cap. Chiar daca e asa, e izvorat din ura mea pentru crestini. Da, ura mea, pentru ca ura da nastere la ura. Dar dragostea?

Isus e ceva, ..., ceva special. Oriunde te uiti, il vezi impartind iubire. M-as fii indragostit de El. L-as fii urmat. Stiu ca l-as fii tradat dar as fii suferit din cauza tradarii mele. Sau poate, nu l-as fi tradat. Eu nu cred ca pe el l-am tradat. De fapt cred ca mi-e drag, si ma atrage. Insa, eu cu crestinii am o problema. Of, dar uite ca iar incep.

Adevarul e ca sunt la o rascruce. E din ce in ce mai clar, ca treaba asta cu ingeri, demoni, Iisus, Dumnezeu, Satana si toate cele legate de ei, sunt adevarate. Si vreau sa aleg bine. Stiu ca trebuie sa aleg intre ura si dragoste. Si pana azi, am avut din plin parte de ura. Am dat si am primit ura. Dar sunt satul si vreau sa ma schimb.

Cred ca voi incerca cu dragostea. Dar cum?

Vizigot

De fiecare data deja de pe la incepul lunii Decembrie ne gandim ca se apropie Craciunul. Unii, deja putin tremura de emotie, altii deja parca ne-am obisnuit si cu "ritualurile" crestine. Asteptam sa ni se dea ceva , sa fie spectaculos programul. Oare ce vor preagati anul acesta corul, copiii...? "Oooh, dar colinda asta s-a cantat si anul trecut si acum 2 ani .... asteptam ceva nou..." si cu unele asemenea atitudini sau latele ne apropiem de sarbatoarea nasterii Mantuitorului nostru, nelasand sa ne patrunda bucuria, intelegerea, perceperea si recunostinta. Cineva spunea :"Nu-i asa ca e interesant ce repede trece timpul cand te uiti la un film si ce incet trece parca atunci cand esti la programul din biserica?"

Dar ce ar putea fi mai frumos, decat anul acesta sa facem ca Craciunul sa fie altfel; pentru ca de noi depinde de fiecare. Si ceea ce putem face este sa incepem sa-l traim in inimile noastre: sa-L lasam pe EL sa sa ne patrunda si sa ne lumineze, sa celebram evenimentul care are ca si continuitate eliberarea noastra de sub robia pacatului. Ce frumos ar fi sa incercam sa nu lasam sa ni se umple mintile de pregatiri , cadouri si alte lucruri , ci sa ne umplem mintile de El si sa incepem sa ne bucuram in fiecare dimineata , in fiecare zi de Craciun. Si pentru ca e sezonul in care se fac cadouri ce ar fi ca Aceluia care merita sa-i facem cadou, sa-i daruim singurul lucru pe care il avem : inimile noastre 100% pt EL, Domnul Nostru.

-Claudia

Sa fiu sincer, de fel sunt crestin mai mult cu numele, inca parca dominat de "schizma" aia spirituala dintre "sacrul" de duminica si "profanul" din restul saptamanii, realitate care ne caracterizeaza cam la multi vietile. Dar pentru ca inca mai visez sa ajung un crestin "practicant" si credinta asta crestina sa aiba relevanta in toate domeniile vietii mele, imi iau parca cateodata "curajul" sa merg pana-n panzele albe doar-doar de-L gasesc pe Dumnezeu, voia Lui, in ceea ce ma doare (chiar daca poate ca lucrurile respective inca nu sunt realitati personale - deci ar mai putea suferi amanare, dar ma gandesc sa incep sa adun de acum principii pentru zile negre). Asa ca de catva timp ma framanta cum sa fac cu teoriile si toata teologia nou-testamentala despre supunerea fata de autoritatile astea "pamantesti", respectiv bine-cunoscutele cuvinte ale Domnului Isus:"dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu"; deci, cum sa fac cu astea cand e vorba sa trecem la practica? Cum si cat sa le contextualizez cu: noi, acum, si aici? Sa fiu si putin concret: munca la negru - si aici, si dincolo, sederea peste viza sau ilegal, ori ceva mai la indemana oricui: copyright-urile care ne cam lipsesc cu desavarsire... Cred ca deschidem o adevarata cutie a pandorei cu astfel de intrebari. Totusi merita incercat. Voi ce credeti? Vi-s clare? Daca da, cum suna? Daca nu, poate ca reusim sa le lamurim intrucatva...

Laspin

Recunosc ca atunci cand am vazut prima data afisul, am strambat din nas si mi-am spus: "Uite inca un film pe care n-am sa-l vad". Dar mai apoi, printr-un concurs (fericit) de imprejurari am ajuns in sala de cinema.

V-ati gandit vreodata ca, precum in Matrix, uneori realitatea ne este trasa pur si simplu peste ochi, si ni se spune ce trebuie sa vedem, cat de mare sa vedem si in cate culori. In cele din urma ajungem sa credem din toata fiinta noastra ca iarba e albastra si oceanul e doar un lac.

Despre asta e vorba in filmul "Un caz de exorcizare". Despre cum, in ultimii zeci de ani, am fost indoctrinati, spalati pe creier pur si simplu si invatati ca lumea spiritelor e o fantasma si ca totul poate fi explicat stiintific. Asta pana cand, o fata de 19 ani decide sa-si duca crucea pana la capat si, prin sacrificiul ei, sa traga un semnal de alarma: Unu, doi, trei, patru, cinci, saseeeeee. Diavolul exista!

p.s. Filmul e inspirat dintr-o poveste adevarata!!!

Cineva a spus odata, este ca va place cum am inceput :), "sa traiesti in viata astfel incat la moartea ta sa planga si dricarul". In loc de dricar, am zice noi astazi, soferul de pe masina mortuara, cel care e prea obisnuit cu plansul ca sa-l mai exerseze, cel care duce mortii pe ultimul drum, si poate dupa o vreme se plictiseste si se apuca de taximetrie, asa cum zice o gluma des vehiculata.

Primul om la care m-am gandit cand am auzit aceste vorbe, a fost Lady Diana, mare femeie, un intreg imperiu a plans dupa ea, chiar lumea intreaga, mai presus de ei, cred ca au plans copilasii care au primit din mana ei ciocolata, paine, bomboane. Nu e lucru mic sa iti dedici viata ajutorarii oamenilor in nevoi atunci cand tu ai parte de tot puful din lume. Si marea dilema este asta, ce esti, ce faci, incotro te indrepti, cand vine moartea, ca si pe ea a prins-o moartea, si a prins-o in pacat!!!

Am citit cu ceva vreme in urma despre numerosi tineri crestini plecati inafara granitelor si care s-au intors intre 6 scanduri. Suntem tineri si nu poti spune ca te gandesti voluntar la moarte de acum, insa trebuie. E drept ca nu toti suntem fii si fiice de nu-stiu-care rege, poate nu ai bani, nu ai resursele, nu ai oportunitatile mari pe care le au altii. Cheia aceste probleme este aceasta de a cauta oportunitatile mici, ele sunt usile mici care deschid camere mari!

Traieste viata cu Isus, fii in planul Sau, El face sa se deschida drumuri mari, nu uita "ogoarele sunt gata de recolta, dar lucratorii sunt asa putini". Lucrarea ta in viata nu este sa fii o lady, sau un sir, esti chemat sa fii FIU sau FIICA, sa traiesti pentru DOMNUL TAU, TATAL TAU, asa viata nu o poti nici regreta, si nici altii nu o pot uita!!

Cu multa dragoste pentru voi toti tineri ai lui Hristos! Damun

Am ramas socat sa citesc o stire bomba (cel putin pentru mine): "Mahmud Ahmadinejad (presedintele Iranului) neagă Holocaustul."

Eu ii inteleg pe atei. Nu e usor sa te uiti spre cer si sa crezi ca Dumnezeu e bun in ciuda tuturor catastrofelor care se intampla. Nu e usor sa crezi. Eu unul nu-i condamn. Nu poti dovedi stiintific decat bucatele din puzzle-ul care te duce la credinta. Si oricum, credinta nu ti-o consruiesti tot timpul pe "evidente".

Dar sa afirmi ca Holocaustul nu a existat, mi se pare ridicol si stupid. Adica mai pe romaneste, o atitudine de om prost. Si cand e vorba de un presedinte, e si mai nasol. Si daca mai adaugi ca e presedintele Iranului, o tara din "zona fierbinte" a globului, lucrurile se complica tare de tot. E ca si cum ai spune ca in Romania n-a fost niciodata un regim Comunist. Nu domnule, la noi a fost democratie dintotdeauna. Cum m-ati cataloga daca as face astfel de afirmatii? Prost, nu?

Si asta dupa ce ONU, la 27 ianuarie 2005, a infiintat Ziua Internaţională de comemorare a Holocaustului, initiativa sprijinta si de cateva tari musulmane. Bineinteles ca SUA si ONU condamna declaratiile. Dar ma gandesc ca daca acum, dupa mai putin de 70 de ani de cand s-au intamplat aceste lucruri se gasesc oameni care sa ignore realitati istorice atat de aproape de ei, si sa actioneze in conformitate cu ignoranta de care dau dovada, cum va fii oare in 100 sau 200 de ani?

Ce ciudatenie si omul asta. E distrus fara un sistem de referinta corect. Pentru ca sunt sigur, a Dl. Ahmadinejad are un sistem de referinta si sigur la loc de onoare in acest sistem este si punctul cu "Israelul trebuie şters de pe hartă". (o alta declaratie controversata)

Sunt curios sa aflu parerea voastra in aceasta chestiune.

-Dox

Resurse web: BBC (Ro) Washington Post (En)

Exista momente in viata, cand iti este atat de dor de cineva incat ai dori sa rapesti aceea persoana din visurile tale pentru a o imbratisa cu adevarat.

Ma gasesc de ceva vreme departe de acasa si poate multi dintre cei ce citesc aceste randuri stiu cum este acest sentiment si cat de tare doare, mai ales acum in perioada craciunului! Imi doresc atat de mult sa merg acasa, dar nu se poate si situatiile acestea dure prin care trec ma fac sa ma gandesc ca totusi locul meu nu e aici! Dar ce sa fac? Sa ma las batuta nu pot si nici nu vreau! Numai gandul de a renunta inainte de a incepe adevarata lupta imi da putere sa merg mai departe! Nu e usor si cateodata as vrea sa fi ramas la nivelul unde ma gaseam la inceput, decat sa trec prin atatea suferinte, carora cateodata nu le vad rostul! Ma ridic cateodata plina de putere si nu mult timp dupa aceea ma gasesc din nou jos! Viata fara cei dragi este grea si cu toate acestea aduce multa maturizare dar pe o cale mult prea dura... sau pt mine cel putin! Stiu ca toate vor avea un sfarsit, cu toate ca nu se vede nici unul, caci sunt la inceput de drum. Numai gandul la ceea ce ma asteapta mai incolo ma oboseste si imi stoarce toate puterile, caci privesc inapoi si stiu ca prin ceea ce am trecut nu e nici pe jumatate din ceea ce ma asteapta cu adevarat! Dar mai sper cat inca mai am putere! Stiu ca am un Tata si acesta este unul dintre motivele pt care mai am puterea sa ma ridic!

Diana

Ma gandeam azi la oglinzi. La oglinzile false, care distorsioneaza. Ma gandeam la imaginea pe care fieare om o are despre el insusi. Cat de des s-ar potrivi contururile noastre. Adica daca eu as putea decupa intr-un carton marimea si forma imaginii mele despre mine as fi tare curios sa vad cat de mult se potriveste cu Adevaratul Eu? Ma speriu chiar la gandul ca as putea intra schimonosit intr-o parte, sau aplecat, sau ar fi atat de 'larga' conceptia mea despre mine incat cu siguranta as crede ca nu eu am 'decupat' aceea marime si forma. Poate ar fi un instrument foarte bun de masura pentru mine si pentru altii de asemenea sa isi dea seama cine sunt de fapt. Poate asa ne-am accepta mai bine unii pe altii, poate asa am intelege mai mult, am ierta mai mult, si nu in ultimul rand.. poate asa am iubi mai mult. Ceea ce e oarecum nostim este ca totusi intr-un final devenim ceea ce ne imaginam si ce ne doream sa fim. Doar ca .. ne-am schimonosi tare mult ca sa intram in aceea forma. 'Oamenii' ne-ar vedea asa cum am vrea noi, si am fi tare mandrii, dar oare.. merita tot acel chin interior, aceea tortura? Eh, dar bineinteles 'oamenii' nu vad ca eu imi bat sotia acasa, sau ca nu vorbesc deloc cu copii mei, sau ca imi ignor parintii refuzand sa le intind o mana de ajutor. Nu cred ca e cazul sa insist. Cine are 'ochi vede' ce spun eu aici.

Aha. Si inca un caz ciudat. Stii cand te uiti intr-o oglinda buna. Iti reflecta perfect imaginea ta. Doar ca e invers. E putin mai greu sa te coordonezi parca cu imaginea de acolo. Iar daca as sparge aceea oglinda perfecta, fiecare ciob cat de mic ar fi el, ar reflecta la fel imaginea mea, doar ca la o scala mai mica.

Asa vad eu uneori lucrurile. Noi suntem acele miliarde de cioburi mici din Oglinda in care se Uita Dumnezeu. Suntem toti Reflectii perfecte a Proiectiei sale. Si ma indoiesc ca El are o imagine falsa despre Sine. Noi suntem doar cei care au o Perceptie gresita despre ceea ce Vrea El sa fim. De fapt totul pleaca de la Conceptie. Adica este exact ca in oglinda. Invers. Tot ce pare mai Greu e de fapt mai Bun. Tot ce pare mai Usor e mai Greu. Trebuie doar sa exersam pentru a ne coordona perfect cu 'ceea ce vedem in Oglinda'. Sau invers?

Eu cred ca El vrea ca noi sa formam aici pe pamant o imagine perfecta a ceea ce vrea El. Cum putem asta daca eu il 'urasc' pe 'ciobul' de langa mine? Ma pot eu lua de mana cu 'ciobul' de langa mine ca sa implinesc voia Tatalui? Pot eu sa trec cu vederea peste ascutimile lui si peste formele lui colturoase? DAR cum poate el? Oare eu sunt mai putin ascutit colturos? Nu cred ..

"Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti"!! De ce sa il iubesc ca pe mine insumi? Pentru ca e exact la fel ca mine, venim din acelasi Tata. Cu cat il iubesc pe acest 'ciob' mai putin, cu atat il iubesc pe El mai putin...

It takes a second to think about it.. so, .. think about it ..!! .. and Smile,

G.

Baiatul struni calul si-l forta sa se opreasca. Fugea deja de cateva zile si era mai mult ca sigur ca i-au pierdut urma. Descaleca obosit, dete drumul capastrului si se sprijini cu spatele de un copac impunator. Era o iarna intarziata dar inca mai putea zari urme razlete de iarba verde. Isi stranse gluga pe el, se uita la cal si ofta.

Ii reveneau in minte, franturi de conversatii, imagini, amintiri vesele si triste - toate se ingramadeau si-i furau clipa de liniste atat de mult dorita.

-Am schimbat doar decorul, isi spuse trist. Sunt acelasi eu, fara doar si poate, cu aceleasi boale si obiceiuri. Isi aminti cum statuse la rascruce, cum alesese drumul din stanga, cum se intalnise cu acei monstri ingrozitori, cum scapase, cum stapanul trimise o solie de pace, cum fugise din calea lor, cum se intalnise cu vrajitorul, cum a incercat sa se sinucida... Isi pipai sabia si stranse mai bine cingatoarea de piele care o tinea stransa de talia lui. Isi iubea acum viata si nu vroia s-o mai piarda.

Era insa un dezertor. Se ascundea ziua si calatorea noaptea, dar s-a saturat. De intors nu se mai putea intoarce. Nu mai credea in lupta pe care o avea de dus. Oare stapanul il va ierta? “Of, ce gand stupid!” Scrasni din dinti si se ridica in picioare. Armasarul tresari si isi intoarse capul catre calaret.

Oricum, nu mai gasea nici o logica in existenta lui de fugar. Dar nici intr-o posibila intoarcere nu credea. Isi traia zilele de pe-o zi pe alta si spera ca intr-o zi sa vada, undeva, un mesaj de pace, de iertare si sa poata sa-si regaseasca viata.

Fluiera calul, se aseza in sa, mangaie armasarul si-l struni cu blandete catre cararuie. Era unul din putinii lui prieteni, un biet animal fara grai, dar cu ochi atat de blanzi...

...

Batranul se trezi din vis, brusc, fixandu-si ochii pe tavanul bogat decorat. Se pierdea in detaliile tapetului pe care se miscau in voie elefanti bogat imbracati, printi si printese, alaiuri fermecate, zane si feti frumosi... Se aseza in capul oaselor, trase de clopotel si ceru un ceai. Verde. Zambi aducandu-si aminte de visul din care tocmai se trezise. Erau de fapt amintiri de pe vremea in care era un fugar. Le retraia apraope noapte de noapte. Si visul lui se oprea intotdeauna in acelasi loc.

Acum, un om liber, ajuns la o varsta respectabila, avea casa lui, servitori, domenii si prieteni, dar era singur si fara dragoste.

- Oare ce s-ar fi intamplat daca m-as fi intors atunci?

Intre perdelele norilor intrezaresc o sclipire de iubire. Ochii’mi privesc mirati, inima’mi tresara miscata. O taina a Cerului, pare sa mi se descopere intr’o simpla seara de toamna.. incet ochii raman pironiti la aceeasi deschidere a boltei, fara sa stiu ca de fapt ea va fi cea care imi va trezi inima la viata... la viata pe care nu am avut indrazneala sa o visez sau sa o sper, de fapt nici sa mi’o imaginez. Raman suspendata de firul gandului ce pare sa’mi formeze o scara spre cer… si incet incerc sa urc pe el. Ma despart de real si ma adancesc in minunea ce prindea contur in acea linistita seara cu frunze argintii.. de fapt, minunea era prinsa in realitate… un singur loc imi mai facea existenta vie. Locul de care apoi mi’am legat intreaga mea fiinta: cerul.

Cerul parea sa’mi ofere un zambet atunci… I’am raspuns si eu tot cu un zambet si parca doream sa ma pot arunca in norii Lui, sa pot sa locuiesc si sa ma plimb printre ei fara sa ma ratacesc. Deja gandurile mi se invarteau cu ei, pluteau pe aripile lor, dorind sa aflu de unde au venit, si cum de nu nu le’am observat trecerea lor lina, in fiecare zi.. Dorinte tot mai proaspete si necunoscute mie pana atunci, se izbeau unele de altele, nestiind cum sa le aranjez.. Poate cea de a atinge cerul era cea mai puternica si m’am intrebat de ce? Ce puteam gasi dinncolo de un albastru infinit? Acum stiu ce gaseam, stiu ce am gasit si stiu ca ceeea ce am acum nici cea mai mare furtuna si cel mai mare dezastru nu’mi poate fura.

Ce interesanta e viata asta. Cate lucruri poti urmari intr-o zi si sa te minunezi. Cateodata ma tot mir cat de diferiti suntem noi oamenii, cat de altfel intelege fiecare din noi lucrurile, cat de altfel le percepem si cum altfel actionam in diferite circumstante si situatii... Totusi, pana la urma toti suntem oameni, toti avem mama si tata, toti trecem prin aceleasi momente in viata... toti ne nastem si murim... cu totii avem fricile noastre si bucuriile noastre... cu totii avem un Dumnezeu in care credem si cei care zic ca n-au, se cred ei insisi dumnezeu... Si Dumnezeu care ne-a creat pe toti, ne intelege pe fiecare in parte. Si daca imi opresc aici gandul, imi ajunge sa ma minunez cat de Maret trebuie sa fie Dumnezeul care ne-a creat. Iar daca ma mai gandesc si ca acest Dumnezeu ma intelege in fiecare clipa din viata mea, ca El e cu mine in fiecare clipa si ca El lucreaza in mine de dragul meu, atunci chiar imi vine sa las tot si sa merg pe urmele Lui cate zile voi avea...

Sunt un copil ratacit, departe de casa. Am o martoaga de cal, care uneori mi se pare armasar de rasa. Trecatorii sunt si ei ca mine. Fiecare cu zdrentele lui. Uneori, imi mai trece prin cap ca sunt totusi, fiu de Rege, si incep sa uit ca apartin de acesti trecatori tristi. Imi miroase a fum de lemne. Ma opresc, imi pun bocceaua pe pamant, ma asez si eu si incep sa visez... la primul scancet de copil care a deschis usa catre tara Regelui... la zapada care cade uneori in perioada asta, si acopera gropile si murdaria. Si pasii scartaie prin povestea zapezii. Si aripile ingerilor parca se aud mai bine si uneori poti chiar sa simti atingerea lor.

Ma simt departe. Dar nu de Tata. Ma simt departe de Pamant. Nu-s al lui. N-are cu ce ma tine. N-am nimic si nici nu-mi trebuie. Voi trece si eu ca un vis, ca un fulg. Si pasii mei, odata, vor fii acoperiti de zapada. Dar vor urma pasii tai. Apoi ai lui si ai ei. Si tot asa, pe urmele primului prunc dintre copii Lui.

Nu-i asa ca ti-e dor de Craciun?