Sunt un copil ratacit, departe de casa. Am o martoaga de cal, care uneori mi se pare armasar de rasa. Trecatorii sunt si ei ca mine. Fiecare cu zdrentele lui. Uneori, imi mai trece prin cap ca sunt totusi, fiu de Rege, si incep sa uit ca apartin de acesti trecatori tristi. Imi miroase a fum de lemne. Ma opresc, imi pun bocceaua pe pamant, ma asez si eu si incep sa visez... la primul scancet de copil care a deschis usa catre tara Regelui... la zapada care cade uneori in perioada asta, si acopera gropile si murdaria. Si pasii scartaie prin povestea zapezii. Si aripile ingerilor parca se aud mai bine si uneori poti chiar sa simti atingerea lor.

Ma simt departe. Dar nu de Tata. Ma simt departe de Pamant. Nu-s al lui. N-are cu ce ma tine. N-am nimic si nici nu-mi trebuie. Voi trece si eu ca un vis, ca un fulg. Si pasii mei, odata, vor fii acoperiti de zapada. Dar vor urma pasii tai. Apoi ai lui si ai ei. Si tot asa, pe urmele primului prunc dintre copii Lui.

Nu-i asa ca ti-e dor de Craciun?