Intre perdelele norilor intrezaresc o sclipire de iubire. Ochii’mi privesc mirati, inima’mi tresara miscata. O taina a Cerului, pare sa mi se descopere intr’o simpla seara de toamna.. incet ochii raman pironiti la aceeasi deschidere a boltei, fara sa stiu ca de fapt ea va fi cea care imi va trezi inima la viata... la viata pe care nu am avut indrazneala sa o visez sau sa o sper, de fapt nici sa mi’o imaginez. Raman suspendata de firul gandului ce pare sa’mi formeze o scara spre cer… si incet incerc sa urc pe el. Ma despart de real si ma adancesc in minunea ce prindea contur in acea linistita seara cu frunze argintii.. de fapt, minunea era prinsa in realitate… un singur loc imi mai facea existenta vie. Locul de care apoi mi’am legat intreaga mea fiinta: cerul.

Cerul parea sa’mi ofere un zambet atunci… I’am raspuns si eu tot cu un zambet si parca doream sa ma pot arunca in norii Lui, sa pot sa locuiesc si sa ma plimb printre ei fara sa ma ratacesc. Deja gandurile mi se invarteau cu ei, pluteau pe aripile lor, dorind sa aflu de unde au venit, si cum de nu nu le’am observat trecerea lor lina, in fiecare zi.. Dorinte tot mai proaspete si necunoscute mie pana atunci, se izbeau unele de altele, nestiind cum sa le aranjez.. Poate cea de a atinge cerul era cea mai puternica si m’am intrebat de ce? Ce puteam gasi dinncolo de un albastru infinit? Acum stiu ce gaseam, stiu ce am gasit si stiu ca ceeea ce am acum nici cea mai mare furtuna si cel mai mare dezastru nu’mi poate fura.