Ma surprind neiertatoare. Mocneste in mine razbunarea. Mandria isi cere plata pentru umilirile trecutului. Sunt un om drept si corect. „Dupa fapta si rasplata” vine explicatia spiritului - care spirit? - si ma simt dintr-o data justificata. Usorul discomfort psihic (oare sunt doar un om rau?) se estompeaza.

Si ca un nou-nascut incepe sa creasca in mine. Stiu ca as putea sa-l opresc acum, sa mi-l inghesui undeva in camerele din spate ale creierului sau sa gasesc frumosul din tot ce a fost sa-mi impun un „asa e viata” si sa privesc mai plina de speranta spre viitor. Si pentru o secunda imi mai aduc amine de o alta posibilitate. Ceva greu si aproape imposibil, ceva supranatural. Dar deja e secunda doi si ma intorc la gandurile justitiare de mai devreme. Am nevoie de o rezolvare pentru tot ce doare inca in mine. Trebuie sa-mi iau inapoi tot ce mi-a fost luat sau tot ce-am oferit prosteste. Retur sau razbunare. Nici atat! Razbunare e prea mult spus, trebuie sa ajung sa fiu cumva superioara tuturor celor nu mi-au oferit ce meritam. Si iarasi ceva despre carbunii aprinsi pe capul dusmanilor ma face sa simt fiorul venit din alta lume. Dar eu trebuie sa le arat lor, cei care m-au facut sa cred ca sunt putin, ca de fapt sunt valoroasa si intangibila. Si nimeni nu trebuie sa stie ca a avut puterea sa ma faca sa sufar. Imi studiez un zambet lejer in coltul gurii. Cam asa.... Si mai ales, nimeni, dar nimeni nu trebuie sa afle ca sunt slaba. Cumva trebuie sa gasesc o varianta care sa explice ca, de fapt eu am controlat situatia si ce s-a intamplat a fost de fapt consecinta a deciziilor mele, ca stiam ca asa se va intampla. Nu, nu pentru ei neaparat. Pentru mine. De dragul femeii puternice care vreau sa fiu. Si din nou zambetul superior... arata din ce in ce mai natural