Oamenii se împart în doua categorii majore: cei care îi împart pe oamneni în două categorii majore şi cei care nu o fac.(Marquez si Dostoievski o fac mai concret, da' nu vă spun cum că mi-e ruşine)

Eu fac parte din prima categorie de oameni...cel puţin azi ştiu sigur că am redus diversitatea umana la două tipuri ..aşa ca sa pot cuprinde cu mintea mea limitată ceva din taina asta care este omul. Deci, prin lucida analiză a prieteniilor mele pe drumul de la statia de tramvai la servici am ajuns la o concluzie pe care o ştiam de mult. Am înţeles că oamnenii se împart în două categorii majore – cei care cred în valoarea lor şi cei care nu.

Asta e tot. Adânc, nu-i aşa ?

Pentru mine însă a fost revelator.

[More:]

Oamenii care cred în valoarea lor vor transforma tot ce ating în “aur”, indiferent cât este de mic şi neînsemnat un lucru, pentru ei şi datorită lor acel lucru capătă valenţe noi. Sunt oamenii care într-un fel sau altul au ajuns la neclătinata credinţă că viaţa lor contează, sunt valoroşi indiferent de parametrii de măsurare a valorii folosită de lumea asta. Mă gândeam că unii poate nici nu sunt pocăiţi, ci doar şansa de a se naşte într-o familie care să ştie să pună în ei acest lucru îi saltă pe o treaptă mai sus în capacitatea lor de a trăi şi a supravieţui vieţii.

Apoi m-am mai gândit la pocăiţii care nu sunt doar religioşi ci au avut o trăire subiectivă a informaţiei bisericeşti şi asta a înfierat în ei apartenenţa la familia lui Dumnezeu şi în consecinţă a pecetluit o dată pentru totdeauna valoarea lor. Şi asta îi face să trăiască în felul în care trăiesc, nu doar frica şi dorinţa dupa avantajele de dincolo. No, aştia, după părerea mea sunt fericiţii, da, uneori şifonaţi de necazuri şi greutăţi, dar chiar şi atunci bucuria de a aparţine lui Aba este dincolo de suferinţă. Sunt liberi.

Şi apoi a doua categorie, cei care nu cred că sunt valoroşi, trăiesc viaţa căutând mereu să-şi demonstreze valoarea şi o fac adunând totul lângă ei, în jurul lor. Sunt cei care poate chiar inconştient intuiesc că au pierdut ceva şi atunci caută mereu şi mereu, mereu şi mereu altceva. (Dox, cum cântă dragii tăi U2 “and I still haven't found what I am looking for”). Ei sunt nefericiţi şi uneori fericiţi (când li se împlinesc micile ambiţii).

Dar poate ar fi o categorie, una de mijloc, ceea ce nu poate fi o categorie aparte pentru că nu vor sta mult timp acolo (asta aşa, să nu mă dezic deja de teoria mea) ... pentru că odată şi odată vor intra fie într-o categorie fie în alta.Sunt cei care cred în mintea lor că sunt valoroşi pentru că teoretic s-a plătit un preţ imens pentru viaţa lor, dar asta nu îi atinge în nici un fel. Înţeleg cu mintea că Cristos a îndurat ceea ce ei nu ar fi putut îndura o veşnicie, dar asta nu le încălzeşte cu nimic inima. Crede-mă sunt cei mai nefericiţi oameni, pentru că au descoperit fântâna şi nu pot bea, aşa că stau lângă ea şi mor de sete. Au descoperit ce îi va face valoroşi şi liberi şi nu pot întinde mâna să
primească, pentru că nu mai au mână ...şi-au tăiat-o ca nu cumva să păcătuiască şi să nu mai fie iubiţi de Tatăl.

Cu ei ce se întâmplă?