Ma uit de multe ori la viata mea si ma intreb: a cui este? Stiu cine mi-a dat-o, stiu cine o mentine; si totusi ma intreb ce am eu de zis cu privire la existenta mea… nu atat ca problematica liber arbistru vs necesitate divina cat la simpla intrebare pana unde pot decide eu?

Sa trec din domeniul acesta atat de abstract la ceva mai concret… cunosc o multime de oameni care s-au confruntat la un anume moment al vietii lor cu problema sinuciderii… unii au supravietuit, altii au fost prea speriati sa mearga mai departe… dar stau si ma intreb: in ce sens este sinuciderea o solutie? Si cine suntem noi ca sa o decidem… ???

Este clar ca viata ne-o ia inainte de multe ori si toti am fost depasiti intr-un anume punct de evenimente, sau coplesiti de resentimente. Ne agatam sufletul in ape curgatoare, si nu ne putem imagina viata fara ele. Incarcati cu absurdul vietii, incercam sa ne dam drumul ca o frunza de nuc intr-o zi de toamna… si ne desprindem si cadem in gol. Si ce-am rezolvat?… da, viata este absurda..

Lumea devine opaca prin inumanitatea celorlalti, trecerea timpului obsedeaza si inspaimanta sufletele noastre… nici macar o cunoastere adevarata si completa nu este posibila aici… lumea se instraineaza de existenta si da, LUMEA ESTE LIPSITA DE SENS…

Revin deci: este sinuciderea o solutie pentru problema angoasei si absurditatii vietii? [...]