Povestea lui Ray Charles este povestea omului care a invatat sa „auda” lumea. Ramas orb de la o varsta frageda, Ray invata sa umble pe picioarele lui inca de mic, ajutat fiind de taria de caracter a mamei lui care vazand pericolul handicapului copilului sau (acela de a deveni dependent) a luat atitudine impotriva propriei porniri de a-si proteja copilul si de a-l transforma intr-un infirm.

Ceea ce l-a tinut pe picioarele lui insa nu au fost deloc membrele lui inferioare ci urechile. A invatat sa-si „ascuta” urechile, sa auda si sa-si transforme intunericul in muzica, cu toate luptele, caderile si mizeria cu care s-a confruntat.

Gandindu-ma la povestea lui Ray nu ma pot abtine sa fac o analogie. Venim intr-o lume in care simturile noastre sunt bombardate de milioane de informatii pe secunda, dar lumea asta nu este decat o mica, mica parte din realitatea care exista. Mai bine zis este un fel de anticamera...sau nu. Un fel de interfata, un fel de pojghita a ceva ce noi nu putem vedea cu ochii nostri de carne. Cand ne nastem, Tatal nostru, realul nostru Tata, incepe sa ne reveleze putin cate putin ce este dincolo de pojghita, ceea ce este lumea Lui, dar noi suntem orbi, din nefericire, trebuie sa ne descurcam in adevarata realitate cautand sa ne folosim la maximum „urechile” pe care trebuie sa le pastram deschise pentru a auzi instructiunile Duhului.
Mama lui Ray ar fi putut sa dea curs ingrijorarii si fricii pe care cu siguranta a simtit-o (mai ales dupa moartea fiului ei mai mic care accidental s-a innecat intr-un lighean cu apa pe care ea l-a lasat din greseala in curte) vazandu-si fiul impiedicandu-se si cazand chemand-o cu un glas sfasietor sa-l ajute. Ar fi putut sa fuga sa-l protejeze, sa il ridice, sa il insoteasca peste tot. Dar nu a facut-o pentru ca a vrut ca fiul ei sa devina un barbat puternic in ciuda deficientei lui si nu un amarat de handicapat.

La fel face Dumnezeu. El ar fi putut cu un cuvant sa-L nimiceasca pe Satan ca sa nu ne mai dea atata bataie de cap. Dar ce face El? Vine si Il alunga? Intervine in fiecare ispita ca sa nu cadem? Ia orice obstacol din calea noastra ca nu cumva puiul Tatei sa se impiedice? Da, face asta pentru un timp, dar mai apoi ne lasa pe noi sa ne izbim de toti peretii pentru ca sa ne faca odata sa incepem sa ne folosim simturile cu care ne-a inzestrat pentru Realitatea Adevarata. Simturi pe care le avem dar care, daca El ar interveni mereu sa ne scape, nu ar mai folosi la nimic iar noi ne-am transforma in niste amarati de handicapati. E adevarat depindem de Dumnezeu... dar am impresia ca si El vrea ca sa „depinda” de noi. Sa se „bazeze” pe lucrurile cu care ne-a inzestrat si pe care vrea sa le folosim ca sa devenim oameni in toata firea, autonomi si liberi sa-l iubim. Sa-L iubim nu pentru ca depindem de El ci pentru ca asa alegem noi in deplinele facultati cu care ne-a inzestrat.

Anca