Nu v-am mai rasfatat cam de multisor cu o poezie frumoasa. Si, Doamne cate poezii frumoase sunt! Azi m-am lasat vrajit, si va indemn sa o faceti si voi, de catre Lucian Blaga. Cu a lui lauda a suferintei reuseste asa de bine sa ma faca sa inteleg ca in ciuda tuturor aparentelor, Tata e de partea mea.

Lauda suferintei

Atatia dintre semeni nu prea stiu ce sa inceapa-n zori cu suferinta. Ei nu-si dau seama nici spre seara de prilejul chemat sa-nalte mersul, cunostinta.

Suferinta poate fi intuneric, taciune in inima, pe frunti albastru ger, pe coapsa ea poate fi pecete arsa cu fier, in bulgare de tarana o lacrima sau sambure de cer.

Nu mai calca pe pamant cine calca-n suferinta. Ea schimba la fata argila, o schimba in duh ce poate fi pipait, duios, cu stiinta. Tata, carele esti si vei fi, nu ne despoia, nu ne saraci, nu alunga de pe taramuri orice suferinta.

Alunga pe aceea doar care destrama, dar nu pe-aceea care intareste fiinta-ntru fiinta. Fa ca semenii nostri, de la oameni la albine, de la-nvingatori la biruiti, de la-ncoronati la rastigniti, sa ia aminte ca exista pretutindeni si aceasta suferinta, pana astazi si de-acum inainte singura legatura intre noi si tine.