Craciunul asta m-am dus sa imi petrec Craciunul cu bunicul meu, pe care din cauza imprejurarilor nu il mai vazusem de doi ani. Ma gandeam ca ar fi cam aiurea sa stea singur de Craciun, caci bunica mea nu mai e langa el de anul asta :). Zis si facut. Bucuria a fost fara margini, ceea ce simteam amandoi a fost de nedescris, o regasire plina de recunostiinta, mangaiere, cautare si neliniste ce se transforma incet incet in liniste, se facea 'cald' si atmosfera de Craciun isi facea loc in inimile noastre. Era aceea liniste plina de miere, de dragoste ce te cuprinde incet, incet.. afara ningea linistit, totul era alb, iar eu ma simteam din nou copil, cand imi tinea degetele in palma lui mare ca sa mi le incalzeasca dupa un sanius prelungit cu copii.. oof.. Cu ochii intredeschisi priveam jocul luminitelor din brad, era bineeee...

Am păşit deja în noul an. A avut un prieten grijă să-mi strice primele două ore, dar, Doamne, iartă-l, şi slavă Domnului că n-au fost mai multe. Acum sunt singur.

Minune! Parcă nu-mi vine să cred: mă bucur de singuratate! Până mai acum cateva ore eram împotmolit iar departe de Domnul; ce bine-i Acasă! Chiar şi numai să stai la intrare: ce calm în natură! Ce vânt domol şi liniştit, aproape că nu-l aud: nu insistă, nu bate, da-i acolo. Mă gândesc la Duhul Sfânt - şi El e la fel…

Ce cer senin! Ce multe stele! Parcă la fel de exact şi minuţios împrăştiate pe-ntreaga boltă - ca toţi să vadă, ca toţi să aibă, lumină din Lumină!

“Mânia lui Dumnezeu se descoperă din Cer împotriva oricărei necinstiri…” – parcă nu se mai descoperă, nu mai e cerul din primavară ori vară. “Anul trecut!”…

Şi Dumnezeu mai întoarce o filă. Pare un sec ciclu eclesiastic – sau şi mai sec exprimat de Eminescu: “toate-s vechi, şi nouă-s toate”.