Mi-am simtit, cu adevarat intreaga fiinta topita in dor de Tine, si-mi parea ca nici nu auzi nici simti cu ce simt eu. Imi era dor sa ma scald in bucurie, si sa nu am nevoie de nimic altceva decat ce aveam, pentru ca Te aveam pe Tine. Si ma intreb de ce, de ce a trebuit sa fie odata, de mult asa, ca sa am azi cu ce sa cumpar, si sa ma frustreze ce am devenit. Ma simt singura in prezenta Ta. Doamne! Simt Cerul de sticla, si soaptele-mi prea grele ca sa se ridice pana la Tine... ca si cum gravitatia ar fi mai puternica decat auzul Tau.

Simt ca nu am fost niciodata ceea ce am pretins sa fiu, si nicidecum ceea ce am visat sa devin. Iar azi, in prezeta Ta, nu ma surprind dandu-ti lauda, ci plangandu-ma de ce am facut cu tot ce mi-ai daruit. Imi dau seama ca am risipit o parte din ce eram si timp ce nu-l mai pot aduce inapoi... Imi dau seama ca eu si existenta mea putem constitui un izvor din care sa curga lacrimile Tale si ale mele de mila pentru propria-mi persoana.

Si as continua sa vorbesc despre mine, si ce simt eu... dar imi dau seama ca nu pot iesi din intunericul depresiei mele uitandu-ma la mine, doar daca ma uit la LUmina pot sa incep sa vad. Daca imi concentrez atentia pe ce simt eu in prezenta Ta, nu voi ajunge niciodata sa cunosc ori sa simt mai mult.

De aceea, azi, dupa ce Tu ai pus cuvintele acestea in mintea si in inima mea, decid sa privesc la Tine... ceea ce eu simt nu ma face sa imi ridic mainile, nu ma face sa iubesc, nu ma face sa ma inchin, dar ceea ce Tu esti... ma face sa iubesc, sa ma inchin, ma face sa traiesc... sa-Ti implor prezenta si sa-mi inalt vocea.

-Andreutza