Sunt tristeti care nu pleaca niciodata. Oricat am incerca sa le intoarcem spatele, se reintorc, la umbra sufletelor noastre, ne soptesc, ne atrag, ne mananca, dar nu ne omoara...

Sunt nopti din care visele dispar. Te-ai trezit vreodata dandu-ti seama ca esti intr-un loc gresit? Au fost momente in care brusc ti-ai dat seama ca iti traiesti viata inconstient? Brusc, ai revenit la realitate, o realitate straina si indepartata.

Exista un mit al pocaitilor care-s tot timpul zambitori, care tot timpul sunt bucurosi, care tot timpul zambesc... cine oare a inventat asta? Ce minte malefica a inventat acest tipar al pocaitilor? Ce idee... refuz sa cred ca am gandit asa ceva! Dar am gandit si cine nu se incadra in tipar era "ciudat", un "pacatos". Pacatos? Care-i pacatul? Ca te intrebi cu Dumnezeu? Unde-i pacatul?

Sunt si eu un OM, facut din tarana, din acel praf pieritor, si astept in tacere uneori, alteori in lacrimi, alteori in nepasare; uneori razand, visand cu ochii deschisi la aceea Tara de Dincolo, acel loc unde Iubirea va fii in toti, si pacea va fii o realitate.

Visez, la acel Paradis. Uneori il cant, alteori il plang - uneori ma plang si si imi plang tarana, si praful din care sunt nascut... dar cine sa stie mai bine decat El, ca eu sunt ceea ce sunt?

Mi-e dor, dupa Paradis.

-Dox