Privind peisajul vietii mele, uneori ma infior. Imi potrivesc mai bine rucsacul in spate, beau o gura de apa din plosca-mi uzata, imi scutur hainele de praful si pulberea drumului, imi pun mainile in cap... si in tot acest timp ochiilor mei nu le vine sa creada ce vad: da eu sunt aici, acum. Valea Plangerii se intinde inaintea mea cat vad cu ochii. Imaginea e dezolanta... jos totul e uscat si insetat dupa ploaia de sus. Dar norii incarcati, parca vor sa o ia la fuga risipind fanteziile uscatului de jos care candva fusese un fund de mare. Pana si promisiunea ca nu va mai fi niciodata un potop devine hilara intr-un astfel de loc... pentru ca nu stii ce ar fi mai bine aici: sa mori de sete sau sa mori innecat.

Raman o clipa nemiscata, apoi o pornesc inainte cu ochii atintiti la primul pas pe care il fac. Doamne-ajuta!

-Anca