De multă vreme îmi tot plângeam de milă: „Sunt atât de slab… nu reuşesc să mă ridic la înălţimea standardelor Tale… sunt un păcătos… nu sunt vrednic de Tine…”
Răspunsul?
„Ai dreptate. Eşti slab. Eşti un păcătos. Nu te ridici la înălţimea standardelor Mele şi n-aş putea spune că îmi găsesc plăcerea în tine…”
Am încremenit. Nu acesta era răspunsul pe care îl aşteptam, ci unul de genul: „Bineînţeles că nu eşti perfect, dar în comparaţie cu X-ulescu şi Y-greculescu eşti un sfânt… mai bine stai în starea aceasta (de călduţă complacere, acum am descoperit), decât să…”
În subconştient, aveam impresia că Dumnezeu mă compară cu oamenii pe care-i aleg eu… însă am înţeles că mă compară doar cu El Însuşi… şi atunci toate lucrurile pe care le credeam bune în mine s-au prefăcut în cenuşă.
Am descoperit că trăiam doar pentru a fi iertat de căderi şi poticneli… că nu-mi doream nimic mai mult de atât.
Bineînţeles că era cât pe ce să fiu lovit de o depresie cruntă… însă, în mod uimitor, pot spune că am descoperit sensul vieţii (du-te, mă, la culcare, veţi spune)… mă duc… dar mai înainte vă voi spune care este sensul vieţii mele de acum înainte…
Sensul vieţii nu este iertarea… ci desăvârşirea… Toată voinţa şi înfăptuirea ar trebui concentrate înspre desăvârşire, nu spre iertare… iertarea este o poartă obligatorie spre desăvârşire… viaţa nu este un cerc… este o spirală… mă întorc la iertare, dar, de fiecare dată, de pe o treaptă mai înaltă a asemănării cu Cristos…
„Asta ştiam şi noi”…
Şi eu ştiam asta… dar azi a căzut acest adevăr în străfundurile inimii mele, devenindu-mi sens al vieţii.

-Marius