Simt fiorul cald al diminetii, simt razele soarelui, caldura inceputurilor... Imi cade valul albastru de pe fata si inca...inca!!! ma simt om... neputincios, las, mandru... mandru... Intotdeauna mi-a fost teama de mandrie.Cred ca este caracteristica definitorie a oamenilor mediocri, a celor caldicei. Ce poate fi mai rau de atat? Sa lancezesti intre bine si rau, intre Dumnezeu si pamant si sa fii atat de cufundat in micimea-ti incat sa nu-ti dai seama ca de fapt viata ta nu inseamna nimic decat pentru Dumnezeu, nici macar pentru tine.. Esti atat de complexat incat consideri dependenta de Dumnezeu una din marile slabiciuni de care un om poate da dovada, esti atat de slab incat nu poti sta in fata unei ispite fara sa cazi... si totusi, paradoxal, vorbesti despre Dumnezeu... ii pretinzi raspuns la orice ruga de-a ta, stai in fata Lui si vorbesti avand in continuare valul albastru pe fata... esti fals, atat de fals, atat de formal in vorbirea cu El si totusi pastrezi un limbaj atat de corect... Atunci cand incetezi a mai lupta mori, atunci cand inima ta nu se mai inflacareaza dupa Dumnezeu devine caldicica. Nu stiu ce e mai rau... sa mori sau sa te transformi intr-un vas caliu... Partea proasta la cei ce au aceasta predispozitie este ca nu-si constientizeaza gradul de inflacarare, se cred un fel de rug vesnic aprins (fara a mai avea nevoie de noi si noi alimentari). Sunt madri si se pot pierde... ...eu sunt asa! Sunt, de fapt ingrozita de o eventualitate mediocritate in care sa ma instalez comod (asa cum am facut-o de atatea ori) si sa continuu o legatura care se rupe de la prima bataie a inimii adresata Lui. Mi-e frica sa nu fiu o flacara intensa dar de prea scurta durata.Am nevoie ca inima mea sa fie mereu pe jar pentru ca prima pala de vat sa nu ma inabuse si sa ma izbeasca in locul din care am inceput, sau chiar in cel de dinainte... Am nevoie de rugaciune...

Oana