Dumnezeule! Ai mila de mine! Ma copleseste viata pe care Tu mi-ai dat-o. Nu m-am plans multa vreme, dar dore, Doamne. Doare sa-i vad pe cei dragi in suferinta! Doare sa-mi vad prietenii in necazuri si sa nu pot face nimic. Ma doare, Doamne, sa-i vad stringand la Tine dupa ajutor, si tu, esti ascuns si taci.

Doamne, ma uit la mine si ma vad mic, neputincios si rau. Mai rau decat ma stiu cei din jur. Mai rau decat am crezut ca pot fi vreodata. Sunt umilit, si aproape mut de durere. Ai mila Doamne!

Ma vad ca o umbra, trecand prin lumina orbitoare a soarelui, si ma usuc, simt ca ma usca viata. Vreau sa respir, iar, acel aer racoros si puternic al prezentei Tale. Vreau sa ma intalt iar pe culmi si sa nu cobor de acolo niciodata. Vreau! VREAU! VREAU!

Sunt jos, inca o vreme, si stiu ca uneori, voi trece prin valea umbrelor mortii. Stiu ca durerea doare, lacrimile taie, si unele raspunsuri nu le voi gasi niciodata. Dar CRED, in Tine, Doamne.  Cred, si sper la casa Ta, la viata noua, si la acel pom al vietii, unde nu vom mai avea nici durere, nu vom mai plange, si vom fii fericiti.

Sa ma mir ca dintre ai mei, sunt multi care vor sa vina la Tine? Doamne, daca nu-i iei, schimba-le viata! Daca nu le schimbi viata, i-ai la Tine. Nu-i lasa singuri, tristi si parasiti.

Ai mila, Doamne!

-Dox

[...]

Doar Tu imi trebuiesti, doar Tu, Dumnezeule. Imi era destula bucuria aceea ce doar de la Tine am primit-o, si daca mi-as fi dat seama ca intr-aici mi se indreapta drumul, nu mi-as fi permis sa Te pierd.

M-am trezit intr-o oarecare clipa intunecata cu viata-mi fiind zdruncinata si departe de Tine. Era doar vina mea. A trecut mult timp de atunci, prea mult si sunt inca aici. Momente de intunecime si durere ma cuprind, simt cerul cum ma zdrobeste in tacere, prea mult lasandu-se peste mine. Imi canta un cor ingeresc, cu note de vinovatie, si nu poate fi altceva decat melodia inimii mele. Pleoapele imi sunt grele, si faptele goale. Slujirea mea nu se mai inalta spre cer. Vocea-mi nu mai canta. Inima mea nu se mai bucura. Viata mea ma asteapta. Tatal meu, Cel mai Iubit ma striga...

Si sunt tot departe, tot goala. Dar cred ca de aici, de unde sunte, se poate ajunge la un picur din lumina zilei dintai. Si stiu ca am sa-l caut, si am sa ma invasor in el. Am sa ma inalt. Am sa Te simt. Ai sa ma ai. Avem sa fim din nou Noi... doar eu cu Tine. Si nu mai vreau sascriu...m-am saturat de cuvinte... de ale mele. Vreau sa Te aud pe tine acum.

-Andreutza

Suna telefonul dis de dimineata si nici nu apuc bine sa ma spal pe dinti ca trebuie sa ies rapid din casa. Ma urc in masina, si pe drum, imi ascult mesajele de pe voice mail. Of, iar am o mie si o suta de treburi de rezolvat, sedinte peste sedinte! Oh, in seara asta avem grup de partasie - vai, cum de am uitat! Am sa-i sun sa nu ma astepte. Sunt prea multe de facut, viata e prea stresanta, salariile sunt mici, copii merg la scoala si daca nu lucrez ceva in plus nu ma descurc.

Se face ora 12. Ora 1. Ora 2. Oh, trebuie sa mananc, dar nu am timp - dau o fuga pana la fast food si imi rezolv problema. Of, iar am uitat sa dau telefon sa le spun ca nu ma duc. Ok, acuma ii sun.

Ora 5 PM. Uff, bine ca am terminat, dar n-am avut nici un spor astazi. Mi-ar placea sa mai stau putin dar ma asteapta ceilalti. Si maine e o zi.

Ora 6 PM (lucrez din greu la celalat birou) - oare ce fac cei de la grup, se gandesc si la mine? Oh, whatever, n-am ce face, nu cred ca ma mai pot duce la grupul lor, si asa nu-mi place de cutare ca prea vrea sa iasa in evidenta. Si nici de cutare pentru ca are parca ceva cu mine. Stii ceva? Ce imi trebuie mie grup? E suficient sa ma duc la biserica. Asa fac, nu le mai zic nimic. Pur si simplu ma voi scuza ca nu pot, si gata.

Ora 11 PM. Am ajuns acasa - vai ce tarziu e! Si ce trafic pe sosea - trebuie sa-mi schimb masina. Mi-e rusine sa mai umblu cu ea. Uff, iar cateva luni de munca pe branci. Ah, si maine e duminica, si eu nu m-am intalnit cu copii deloc astazi. "Buna iubire..." ea doarme... Ma asez obosit langa ea si adorm instantaneu.

Duminica, ora 7 AM. "Tati, tati, ridica-te! E duminica! Hai sa mergem la biserica!" "Oh, buna iubirea lui tata..." si adorm la loc.

Duminica ora 1 PM. Ma trezesc cu casa goala... toti sunt plecati la biserica, eu stau acasa ca fraierul. "Esti vinovat si esti un netrebnic!" Aud un glas care nu ma lasa in pace. O... dar am atatea scuze, si motive bine intemeiate... Ia mai lasa-ma in pace cu prostiile astea. Dumnezeu ma intelege. Am sa citesc putin din Biblie si totul va fii ok.

Va suna cunoscuta povestea de mai sus? Cu mici variatii, multa lume se poate identifica cu acest stil de viata. Tot timpul pe fuga, tot timpul grabit sa-ti rezolvi nevoile stringente. Nu am scris asta ca sa acuz pe cineva... Insa, eu nu vreau sa traiesc asa. Unde sunt momentele de meditatie si rugaciune in prezenta lui Dumnezeu? Unde sunt momentele in care stai, pur si simplu stai sa gusti un Bach si sa nu faci altceva? Ce sa mai zic de timp cu familia, timp cu prietenii, cu oamenii importanti din viata ta?

Daca ceva ni se fura, pe fata, este timpul. Ba cu munca, ba cu televizorul, ba cu tot felul de niicuri care iau locul lucrurilor importante din viata. Si ne miram ca ne deprimam, ca suntem disperati, ca nu facem fata vietii. Ne miram ca vedem atatia oameni alienati, pustiiti de singuratate. N-avem timp. Ni se fura timpul. Tre sa facem ceva... Dar ce?

-Dox

Poate că sunteţi o persoană adultă, trecută prin multe probleme şi necazuri, care parcă v-au încovoiat sufleul; şi aţi uitat astfel că mai există şi bucurii, crezând şi chiar spunând ca un refren răsunător: viaţa e prea dură, viaţa e prea grea, nu mă mai pot bucura de nimic. Sau poate că eşti un tânăr în febra frământărilor, a întrebărilor de tot soiul, dar totuşi vezi viaţa ca pe-o joacă, spunând că încă mai ai de trăit câteva zeci bune de ani. Sau poate că eşti un adolescent care crede că întrebările legate de ce înseamnă viaţa, cum să trăim… sunt doar pentru cei mici. Dar nu-i aşa! Cred că ţi s-a pus măcar o dată întrebarea: ,,dacă ai mai avea de trăit doar o zi, cum ar arăta acea zi?’’ sau ,,dacă la noapte vei muri, ce se va întâmpla cu sufletul tău?’’. Dar eu te-aş întreba: dacă ai mai avea de trăit doar o oră, o singură oră… tot la fel ai trăi-o ca şi pe cea care tocmai s-a încheiat sau ca una din cele de ieri? Nu… n-ar arăta la fel!

Găsim mereu scuze cum că avem doar 20-30 ani sau chiar la 40 de ani ne permitem să credem că mai avem încă mult de trăit. Pe ce ne bazăm? Ce asigurare avem că vom trăi până mâine, până peste câteva ore? Dar cel mai greu este că, deşi suntem în viaţă, nu putem spune şi că trăim, darămite să trăim după inima lui Dumnezeu!

[...]

Prietenii mei sunt mereu surprinsi cand le raspuns mereu, la intrebarea daca “ma bucur ca Romania va intra in UE in 2007?”, ca nu. Poate n-am pus inca toate datele cap la cap, poate ca se petrec lucruri de care eu inca n-am habar, dar, deocamdata, instinctul meu nu ma lasa sa ma bucur. Mi-e teama, pe de o parte ca firmele care isi permit sa investeasca acum in Romania, se vor retrage pentru a migra in tari unde pot plati mult mai putin pentru forta de munca, iar pe de alta parte ca nu ne vom putea adapta la trecerea de la cenusareasa ca craiasa.

Traiesc de cativa ani intr-o tara considerate civilizata si, chiar daca sunt lucruri comparabile la noi cu ce se intampla aici, cum ar veni tehnologie, piata de consum si masini scumpe, exista un lucru esential ce ne diferentiaza: mentalitatea. Si ceea ce mi s-a intamplat, la cateva luni dupa venirea mea aici, ar putea fi graitor. Intrasem intr-o cabina telefonica sa-mi sun familia si imi lasasem cumparaturile afara. La un moment dat, vad un cersetor repezindu-se de sacosele mele, pe mine nu ma observase. Vazand ca in ele sunt produse intacte, s-a indepartat, fara sa se atinga de nimic.

As vrea sa va intreb pe voi, de acasa, cum vedeti voi trecerea spre insorita Europa.

-Daniela

Cum arata fericirea?... Greu de descris… Pentru mine, fericirea e atunci cand pot simti viata pulsand, atunci cand sufar, cad, dar am puterea sa ma ridic din nou... atunci cand fara sa astept ceva mai mult, ma bucur de ceea ce ma inconjoara, ca si cum acestea ar fi cele mai minunate lucruri pe care le-am vazut, simtit, atins in viata mea. De atatea ori am simtit cum fericirea pune stapanire pe inima mea… Sunt fericita atunci cand pot plange, pentru ca stiu ca lacrimile mele vor deveni margaritare in mainile Tatalui meu… Sunt fericita cand pot sa descopar comoara din oameni, cand realizez ca toti sunt pretiosi, ca pot sa-i iubesc asa cum si eu sunt iubita… Fericirea e comuniunea cu Dumnezeu… Fericirea e Tata! Nu stiu cum arata dar Il pot simti!

Si totusi fericirea merge mana in mana cu suferinta... ca sa fim fericiti e nevoie si de suferinta... Cred ca amandoua sunt trepte spre desavarsirea noastra. Cand ne e prea greu...Tata de da un moment de fericire, ca sa simtim ca merita sa luptam in continuare. Cand ne e prea usor, El da un moment de incercare, ca nu cumva in multa noastra bucurie, sa uitam ca exista. Pana la urma, fericirea si durerea sunt culori ale vietii... Poate ca durerea e rosu si fericirea roz... :) Fara ele, curcubeul vietii noastre n-ar fi complect, n-ar fi impresionant... Ar fi alb-negru...

- AnDreEa

Un cuvant atat de interesant care defineste ambiguu un loc, dar care in mod absolut are in mintea omului caruia ii este adresat o delimitare precisa.

“Am sa merg acolo.”, nu inseamna nimic scos din context. Sau am sa fiu acolo... Unde?

Fiecare are privilegiul de a defini ce inseamna acolo.

Ce e mai interesant apare atunci cand ne intelegem mai multi ce inseamna “acolo” si atunci deja avem un numitor comun. Stim ca atunci cand mergem “acolo” ne gandim la acelasi lucru...

Dar oare cum arata “acolo” pentru Dumnezeu... Omniprezent, omnipotent. El e acolo tot timpul. Pentru EL, acolo e oriunde. De aceea poate spune:

Am sa fiu acolo
Cand vântul in față îți va sufla
Am să fiu acolo
Si-am să sterg lacrima
Am să fiu acolo
Când umbra nopții va cădea
Pentru că acolo e inima mea.

De-ai putea sta
Cu mine pentru totdeauna ar fi prea puțin
De-ai putea sta
O viață si o zi în brațe să te țin
Ar fi prea puțin...

Am să fiu acolo
Când lumea-i împotriva ta
Am să fiu acolo
Să te pot ridica
Am să fiu acolo
Să te fac simți dragostea Mea
Pentru că acolo e inima Mea.

Pentru cei care ati recunoscut textul, e interesant, nu? Cum poti interpreta ceva dupa cum merge mintea ta... Sau mai corect spus a mea...

Este cantecul celor de la VOLTAJ – Acolo... E ca si cum ai defini intentionat un acolo... Sau ai rescrie personajele unei piese... Oricum, poezia ramane iar personajele le poti defini tu dupa cum simti.

ACOLO, insa va fi intotdeauna un loc accesibil Dumnezeului nostru pentru ca e acolo. Si unde e El e intotdeauna aer curat. Pentru ca nu poate fi acolo unde nu e curat. Dar e alaturi de mine/tine/oricine care il cauta si indiferent de situatie, sterge lacrima, ridică si te face sa simti dragostea Sa.

“Acolo” este unde esti... pentru El.

-Masonetti

Cine n-a auzit de Codul lui Da Vinci zilele astea? Cred ca foarte putina lume. Reactiile starnite de cartea lui Dan Brown au foarte foarte variate si uneori surprinzatoare - de la o atitudine de impotrivire pana la crearea unui curent de opinie care sustine afirmatiile autorului. Filmul probabil va starni iar polemici aprinse. Ce ar trebui sa faca un Crestin? Sa se duca sau sa nu se duca la film? Sa citeasca sau sa nu citeasca cartea? Daca nu te duci la film, ramai pe dinafara cu povestea, daca te duci, zic unii, iti exprimi acordul cu ceea ce promoveaza filmul, si finantezi astfel o minciuna si promovezi ideea stupida ca Iisus n-a fost Dumnezeu, ci un om obisnuit, cu sotie si copii.

Greu de luat o hotarare. Vorbeam ieri cu cineva si-mi spunea ca nu crede ca parintii ei ar fi de acord ca ea sa vada filmul. O mare parte din lumea Crestina e terifiata de ce ar putea sa faca acest Cod al lui Da Vinci. Se discuta aprins, la TV, la radio, se aprind spiritele, se spun cuvinte grele, se brodeaza, se cerceteaza si se fac o gramada de documentare... Crestinismul modern, oricum scuturat de nenumarate confilicte, criticat puternic din exterior si chiar din interior, se clatina puternic - se vad acum roadele unui crestinism de suprafata neadaptata realitatilor omului modern. Pe acest fond de incertiduine si lipsa de directie pentru multe grupari crestine, multi vad in acest Cod o amenintare la adresa Bisericii Crestine.

Sa fie oare asa? Stim cu totii cat de mult inseala aparentele! Sa fie oare acest moment o grea incercare pentru Biserica Crestina, sau o imensa posibilitate de revigorare si de improspatare? Pentru multi dintre noi, poate a venit momentul sa iesim din amorteala, sa incepem sa punem iar mana pe Carte si pe carti, sa ne revenim la bunul obicei de a ne studia Credintele, de a ne reacorda valorile la Valorile Eterne, si de a ne rededica lui Dumnezeu. Ganditi-va ce usor este acum, sa spui unui om despre Iisus, despre vestea buna, despre credibilitatea Crestinismului, despre cat de multe dovezi istorice sunt, despre cat de real este Dumnezeu, cat de real este Diavolul si cata valoare are Omul - si cata responsabilitate! Tot ce trebuie sa faci e sa incepi sa povestesti despre Codul lui Da Vinci. Pentru asta trebuie insa sa stii ce se petrece, sa stii care e adevarul si sa nu-ti fie rusine sa incepi o conversatie.

Hai sa nu ma ratam startul ca si cu Televiziunea, Radioul si Internetul. E timpul sa nu mai vedem piedici ci mai degraba oportunitati!

-Dox

Ce inseamna sa ierti? Ma-ntreb ce presupune asta? “Daca fratele tau a pacatuit impotriva ta, du-te si mustra-l intre tine si el singur. Daca te asculta, ai castigat pe fratele tau. Daca nu te asculta, mai ia cu tine unul sau doi insi…" (Matei 18 :15-20). De ce n-a zis Isus cam asa: "stii ce? da-i pace! iarta-l, adica uita asta (eventual ia pastile), ma ocup! Nu-ti mai complica tu viata, mare grija sa-l ierti, in sensul sa nu-i platesti cu aceeasi moneda, si, in rest, lasa ca lucrurile se rezolva «de la sine», «cu trecerea timpului»..." De ce n-a zis asa? Evident ca se ocupa Domnul de razbunare (rasplata, pedeapsa), ca-i a Lui, dar de ce a lasat confruntarea in mana mea, omul, crestinul, fratele celui care a pacatuit?! Probabil n-a zis asa pentru ca pacatul nu-i numai impotriva lui Dumnezeu, dar nici numai impotriva fratelui meu, indiferent ca-i din biserica la care eu sunt membru, sau ca-i din biserica cu B, "Trupul Domnului", oriunde ar fi locatia ei pe glob. Si atunci, fratele meu impotriva caruia am gresit, care nu stie daca eu mi-am refacut relatia cu Dumnezeu, si daca sunt dispus sa-mi fac datoria de a imi rezolva lucrurile si pe orizontala, vine si ma confrunta, ca sa afle raspunsul; il intereseaza raspunsul asta, atat personal, dar si pentru ca se vrea parte in posibilul plan al lui Dumnezeu de a-mi da sanse sa ma pocaiesc. Dar daca eu nu recunosc nimic, daca sunt "nevinovat" si nu vreau sa-mi asum nimic, apoi pentru ce sa ma ierte? pe ce baza? asa in vant?
Exista momente cand Dumnezeu nu mai poate confrunta omul in mod direct, din pricina impietririi inimii lui. Si atunci apeleaza la mine, si apeleaza la noi, sa castig pe fratele meu. Pentru cine? Pentru mine? Nu neaparat. Pentru El, si planul Lui. Dar confruntarea costa, cere un pret. Ma costa pe mine, poate pe un frate doi pe care-i invit alaturi de mine in confruntare. Uneori de ce si-ar tulbura linistea si eventual precipita relatiile dintre ei, unii dintre noi? Ce iese din asta?

Eu cred ca iertarea in sensul de a nu intoarce rau pentru rau, e incompleta daca nu cuprinde si confruntare. Evident, nu trebuie facuta oricum. Dar ce ma intristeaza pe mine, si traiesc lucrurile astea, e ca parca prea multe guri "binevoitoare" imi tipa-n urechi sa ajung odata la ultimul pas: "sa fie pentru tine ca un pagan si ca un vames". Sa sar peste etapa cu fratii, cu cercul cat mai largit - atat de generosi in a ierta ca trecem peste toate (uneori celalalt habar nu are ca ar fi gresit cu ceva), acoperim repede, de 70 de ori cate 7 daca trebuie, maiestri ai iertarii…
Doamne, fa-ne asa ceva, numai falsi sa nu fim! Ca suntem destui ca niste bombe, numai ce-i vezi explodand dintr-o data si te intrebi de unde si cand au adunat atata in ei…

p.s. Cred ca sunt multe alte texte din Biblie referitoare la iertare, dar eu cred ca sustin si acest aspect al iertarii; daca cineva este de alta parere, doresc sa fiu luminat.

-laspin

In urma cu cativa ani am inceput sa scriu. Nu am fost niciodata un scriitor, ci doar un om caruia ii placea sa scrie. Si nu am fost niciodata artist. Mi-a placut doar sa simt lumea mai mult.

Tot ceea ce am scris a vorbit despre durere, suferinta, esec, tristete si rar, extrem de rar mi-am adus aminte de fericire...
Cum arata fericirea?

Niciodata nu mi-am pus in gand sa o reprezint. Sa fi fost oare atat de scurta? Un eveniment pasager, al unei existente pasagere.

I-am privit pe artisti si mi-am spus: arta e de fapt imposibilitatea atingerii lui Dumnezeu, e expresia omului gol, fara Dumnezeu. Si atunci, m-am regasit pe mine.

Lacrimi, sfasiere, intuneric. Toate astea sunt pentru mine, ARTA. Fericirea insa, nu. Cel putin acum. Cel putin pentru mine.
Totusi astept...

Spune-mi, cum arata fericirea? Eu am simtit-o si inca o mai simt, dar nu am exprimat-o niciodata...

-Neosophia

Daca as fi stiut ca asa urmeaza sa fie, nu ar fi fost astfel:

Daca as fi stiut ca timpul ce aveam sa il petrecem impreuna urma sa fie atat de ptuin, nu te-as fi lasat sa ma astepti atat de mult.
Daca as fi stiut ca e ultima data cand te vad pasind pragul casei, nu te-as fi lasat sa pleci fara sa te imbratisez si sa iti spun ca te iubesc tare, nu as fi presupus ca asta sti deja. Te-as fi urmarit cu privirea cum te indepartezi iar apoi, te-as fi chemat inapoi doar pentru a te mai strange o data in brate.
Daca as fi stiut ca e ultima data cand te vad adormind, ar fi fost fara lacrimi pe ai tai obraji.
Daca as fi stiut ca e ultima data cand aveai sa imi ceri ajutorul, nu as fi fost prea ocupata.
Daca as fi stiut ca e ultima data cand iti aud glasul, m-as fi asigurat ca e cantecul unui zambet...

Daca as fi stiut doar... doar daca as fi stiut…
De ce nu mi-a spus nimeni?!
De ce asteptam pana in ultima clipa? De ce trece uneori nevazuta ultima clipa?
De ce nu ti-am multumit niciodata asa cum trebuia ?
De ce am considerat tot timpul ca ceva mi se cuvine ?
Ma mai aude cineva azi ?
Multumesc... Te iubesc...
Mai aude cineva azi?

-Andreutza

Stateam si ma gandeam zilele acestea cat de mult ne e frica noua oamenilor de suferinta… incercam sa ne ferim de ea cat putem de mult… nu vrem sa ne atasam de oameni pentru ca exista posibilitatea sa ne raneasca... preferam sa ne inchidem in noi si sa ne protejam ca nu cumva cineva sa atenteze la inima noastra sensibila si care consideram ca a mai fost ranita de atatea ori... ne gandim ca noi nu meritam asta...

Dar oare Dumnezeu merita toate ranile pe care noi I le provocam in fiecare zi? Si totusi El ramane neschimbat... ne iubeste la fel de mult... se daruieste la fel de mult pentru noi si chiar si atunci cand Il ignoram El tot acolo e si asteapta sa I cerem macar ajutorul, sa-I oferim macar o farama de dragoste... sa daruim din noi ca ceilalti sa inteleaga ca El inseamna daruire, iubire... De ce de multe ori ne lasam asa influentati de lumea aceasta si nu ne lasa influetati de El?

- adelutza

Am fost duminica trecuta la alpinism pentru prima data! Am fost asa de entuziasmata! Am invatat cum sa port echipamentul, cum sa ma “asigur”, cateva tehnici si sfaturi inainte, si, mai ales, cum sa comunic cu cel “de jos”, care tine franghia. Cel cu care faceam echipa s-a asigurat ca echipamentul e in regula, s-a uitat la mine si mi-a zis “Dupa ce ajungi acolo sus, la coborare, va trebui sa ai incredere in mine. Te lasi pe spate si ramai numai cu picioarele pe stanca”. M-au trecut primii fiori, dar nu m-am descurajat. Am fost nemaipomenit de incantata cand am ajuns sus. Acum urma partea cea mai grea. Sa ma bazez intr-un inel de metal, o frangie si un prieten. Mi-a luat mai mult sa ma hotarasc sa am incredere decat sa ajung sus! Dar n-am avut ce face, ca doar nu era sa raman acolo! Mi-am luat mainile de pe stanca, m-am lasat pe spate si am inceput sa cobor. Am invatat putin mai mult ce inseamna increderea, si inca si mai mult cand am fost eu, la scurt timp, in locul lui. Nu l-am scapat din priviri o clipa, ii urmaream fiecare pas si nu mi-am permis sa nu ma concentrez, viata lui era in mainile mele. Si franghia de alpinism a devenit mai mult decat un material cu anumite proprietati, capabila sa reziste la o anumita tensiune, a devenit legatura de incredere intre mine si celalalt.
In viata mea de crestin, de multe ori cred ca sunt mai “independenta” decat cred. Si poate de aceea nu am putere sa resist uneori. Ma incapatanez sa ma urc pe stanca fara sa ma bazez pe cineva, crezand ca-i o gluma. Si nu ma pot gandi acum la o dovada mai mare de prietenie decat cineva care iti spune sincer “Poti avea incredere in mine”. Sa-mi las mainile de pe stanca si sa ma bazez pe el, pana in clipa in care mainile mele se vor transforma in aripi. Si, in loc de paralele peste paralele cu viata crestina, imi vin in minte cateva cuvinte dintr-un cantec al celor de la U2:

“We’re one, but we’re not the same/We get to carry each other, carry each other” (“Suntem una, dar nu la fel/Trebuie sa ne purtam unii pe altii/ Sa ne purtam unii pe altii”) U2 “One”

-Daniela Hendea

Promiteam ieri o continuare a explorării cuvântului desfătare, aşa că mă ţin de promisiune şi pornesc la drum împreună cu tine, în universul cuvintelor.

Desfătarea este o plăcere mare, poate cea mai mare dintre plăcerile care pot exista… Dar cum să găseşti plăcere în Dumnezeu, cea mai mare plăcere? Ce înseamnă asta? Înseamnă să-ţi placă să stai în prezenţa Lui, să-ţi placă atât de mult Chipul Lui, încât să stai parcă uitat în prezenţa Lui şi doar să-L priveşti pentru că e aşa de plăcută faţa Lui, privirea Lui.

Când am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Caută Faţa Mea!” am rămas atât de uimită! Mă întrebam de ce ar vrea El să privesc la Faţa Lui. Şi tot în Scriptură am văzut că atunci când se vorbea de Faţa lui Dumnezeu, se vorbea şi de o lumină a Feţei Sale, care lumină e plăcută, atât de plăcută pentru noi. Totodată apar momente în care Dumnezeu îşi întoarce Faţa de la om, momente de grea încercare, de tristeţe. Oare nu merită să căutăm faţa lui Dumnezeu, care este atât de plăcută?

Şi-mi mai amintesc de un om de pe paginile Bibliei: „Elnaam”, al cărui nume înseamnă „Dumnezeu este plăcerea Lui”. M-am întrebat cum ar fi fost să port un astfel de nume… „Dumnezeu este plăcerea ei”…
Să nu-mi doresc un Dumnezeu care să-mi fie plăcerea, desfătarea? O, cât de mult îmi doresc…

A desfăta înseamnă şi a fermeca. Te-ai gândit vreodată că Dumnezeu este fermecător? Că El ne farmecă atunci când stăm în prezenţa Lui? Că atunci când privim la ceea ce este El rămânem uimiţi şi parcă… fără cuvinte, copleşiţi? Niciodată, nimic nu m-a copleşit, nu m-a fermecat aşa de mult cum a făcut-o Dumnezeu.
Să nu-mi doresc un Dumnezeu care să-mi dea farmec vieţii, care să-mi fie desfătarea? O, cât de mult îmi doresc…

Cuvintele „Domnul să-ţi fie desfătarea!” au şi o consecinţă… şi anume, atunci când Dumnezeu îţi este desfătarea, El îţi dă tot ce-ţi doreşte inima. Şi avem atâtea dorinţe… Bineînţeles, când te delectezi cu Dumnezeu, când El îţi este desfătarea, nu poţi avea decât dorinţe după inima Lui! Şi El abia aşteaptă să ţi le împlinească! E nerăbdător să aducă pe lângă această stare de bucurie, mulţumire, încântare, copleşire şi farmec, vrea să aducă şi împlinire.

Să nu ne dorim un astfel de Dumnezeu? Eu îmi doresc un astfel de Dumnezeu care să-mi fie desfătarea. Tu ce fel de „DUMNEZEU” ai? Este EL desfătarea, delectarea, încântarea, plăcerea ta? Cum te justifici?

-Norrishor

Mă plimbam pe paginile Bibliei, zilele trecute, şi am dat de un verset pe care cred că niciodată nu l-am înţeles aşa cum ar fi trebuit: Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima. Aşa că m-am întrebat, mai curioasă ca niciodată, ce-o fi această desfătare, cum poate să fie Dumnezeu desfătarea mea…

Nu ştiu ţie cum îţi sună acest cuvânt, însă eu una am rămas uimită când am încercat să îl înţeleg. Aşa că am început să sap pentru a descoperi sensurile lui. Unul dintre ele este acela de bucurie, veselie. Oare poate fi Dumnezeu bucuria mea? Când sunt înconjurată de munţi de probleme şi îngrijorări, pot să găsesc eu bucurie în prezenţa Sa? Pot! El ştie mai bine ca oricine altcineva să-mi şteargă tristeţea de pe chip şi să pună în mine o veselie, o bucurie adâncă. Deschid din nou Scriptura şi găsesc atâţia oameni care au rostit: „Tu-mi dai bucurie în inima mea”, „înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse”, „Cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia mea”, „mi se bucură inima în Domnul”, „mă bucur de ajutorul Tău”, „inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte”, „mă bucur în Domnul şi sufletul meu este plin de veselie în Dumnezeul meu”, „mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu”. Şi sunt nenumărate astfel de exemple de oameni care au găsit bucurie în Dumnezeu, care este sursa unei bucurii adevărate, a unei bucurii veşnice! Par învechite aceste cuvinte, nu-i aşa? Şi totuşi sunt atât de proaspete, atât de pline de viaţă! Să nu-mi doresc un Dumnezeu care să-mi fie bucuria, desfătarea? O, cât de mult îmi doresc…

Cuvântul desfătare mai are sensul de încântare. Şi cum ar putea să nu mă încânte un Dumnezeu atât de frumos ca al meu? Cum să nu mă încânte bunătatea Lui? Cum să nu simt încântare când pot să-i respir prospeţimea cu toţi porii sufletului meu? Cum să nu mă încânte zâmbetul Lui? Oare poate să nu ne încânte dragostea Lui atât de grijulie, felul în care ne răsfaţă? Cum să nu ne încânte modul lui de a ne privi, de a ne proteja, de a se implica în amănuntele vieţilor noastre? De atâtea ori i-am întrezărit mâna care dirija lucrurile în aşa fel încât nouă să ne fie bine! Cum să nu te încânte când ştii că Dumnezeul tău e nemărginit, că nu e limitat la un chip, la o formă de lut, de lemn sau de aur? Cum să nu te încânte când ştii că El locuieşte în tine? Să nu-mi doresc un Dumnezeu care să-mi fie încântarea, desfătarea? O, cât de mult îmi doresc…

Sensul cel mai drag mie al cuvântului desfătare este delectare! Şi-mi zic de data aceasta: „Domnul să îmi fie delectarea!”. Spunem că ne delectăm doar atunci când suntem preocupaţi de lucruri alese, pe care le preţuim, care ne înalţă, ne bucură, ne încântă, ne entuziasmează. Nu ne delectăm cu lucruri care nu ne plac, ne fac să ne simţim stânjeniţi sau incomod. Şi chiar, de multe ori, ceea ce înseamnă delectare pentru noi reprezintă lucruri nu foarte valoroase, ce produc o stare de bine, însă cu o intensitate redusă. Delectarea pe care o găsim în Dumnezeu produce o stare de mulţumire şi încântare adâncă, de o intensitate mult mai mare. Pentru ca Dumnezeu să-ţi fie delectarea, înseamnă să fii preocupat, să petreci mai mult timp cu El, în prezenţa Lui şi asta să te bucure, să nu mai poţi de nerăbdare să stai doar tu cu El. Cum să nu-mi placă o astfel de preocupare atât de înălţătoare? Să nu-mi doresc un Dumnezeu care să-mi fie delectarea, desfătarea? O, cât de mult îmi doresc… Te aştept şi mâine să descoasem împreună sensurile acestui cuvânt, desfătare.

-Norrishor

“Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul. Căci îţi pruncesc azi să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui şi să păzeşti pruncile Lui, legile Lui şi rânduielile Lui” Deut 30: 15-16

“Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră cî ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi sămânţa ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui şi lipindu-te de El: căci de aceasta atârnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale, şi numai aşa vei pute locui în ţara pe care a jurat Domnul că o va da părinţilor tăi, lui Avraam, Isaac şi Iacov” Deut. 30-19-20.

“Ascultaţi glasul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul Meu; umblaţi pe toate căile pe care vi le-am poruncit, ca să fiţi fericiţi” Ier. 7: 22-23

Am avut o copilărie fericită. Am crescut învăluită de dragostea părinţilor, care au investit în mine sufleteşte şi material. Am primit o educaţie aleasă. Mi-a plăcut întotdeauna să învăţ şi să obţin rezultate remarcabile. Aşa a şi fost. Am crezut în forţele mele proprii. De aceea mi-am făcut planuri măreţe. Pentru că aveam tot ce-mi doream m-am îngâmfat. Nu ştiam că mândria merge înaintea căderii. Credeam că sunt deja cineva şi că voi putea ajunge într-o poziţie foarte înaltă...Până când, în adolescenţă, am căzut. Am căzut atât de jos încât mi-a fost greu să mă ridic. Îmi dezonorasem familia, care se bucura de prestigiu în orăşelul meu. Mă dezamăgisem pe mine însumi. Nu puteam suporta ruşinea. Pentru o clipă am crezut că sinuciderea este o soluţie. Am luat-o în calcul. Dar, deodată, am auzit o voce care-mi şoptea: „Ridică-te şi mergi mai departe! Am lucruri mari pentru tine!”. Atunci, nu ştiam a cui este vocea. Am ascultat-o, m-am ridicat şi am mers mai departe. La scurt timp după ce m-am ridicat L-am cunoscut pe El, Cel care mi-a vorbit. Anii treceau iar eu Îl cunoşteam din ce în ce mai mult. A sosit clipa când trebuia să fac o alegere în viaţa mea. Cea mai importantă alegere. Iar eu am ales. Am ales să-L urmez pe El, în toate căile Lui, să mă supun voii Lui, să depind de El, până când voi pleca de aici în veşnicie. Am ales să-L slujesc pe El cu timpul meu, cu talentele mele, cu darurile mele, cu posesiunile mele...care, de fapt, sunt ale Lui. Nu m-a constrâns nimeni să-L aleg. Cuvântul Lui, veşnic viu, m-a convins. Am avut libertatea de a alege şi am exercitat-o cu discernământ. Ce s-a întâmplat după aceea? Am beneficiat de toate lucrurile mari pe care El mi le-a pregătit. Şi ştiu că bunătăţile Lui se-nnoiesc zi de zi. Am ales şi am descoperit reţeta fericirii: umblarea cu El. Nu e uşor, dar e o provocare. Oricum, El a promis că va fi cu mine întotdeauna.

Vine un moment în viaţă când trebuie să alegi viaţa sau moartea, binele sau răul, binecuvântarea sau blestemul. Eu am ales viaţa. Tu ai ales?

gaghi

Se spune ca primavara aduce viata... se spune ca soarele aduce caldura... se spune ca sperantele aduc bucurie... Se spun multe. Singurul care poate aduce cu adevarat viata, si soare si bucurie e Domnul. Numai El!

As vrea sa pot aduce zambetul pe fetele celor din jurul meu...cateodata ma doare asa tare suferinta celuilalt, nepasarea lui sau nestiinta lui. Sunt momente cand VIATA lipseste chiar si din viata mea. Traiesc, dar nu asa cum ar trebui. Respir... dar nu ce ar trebui. Am nevoie sa-mi umplu plamanii de aer... de aer sfant... Vreau sa simt viata curgand prin venele mele... sa o simt pulsand... Vreau sa traiesc 100% pt Cer... sa ma indragostesc din nou! Sa ma indragostesc de CER si sa nu uit niciodata IUBIREA! Vreau sa lucrez pt Printul meu Ceresc... eu sa dispar... iar El sa se vada mai bine... mai frumos... TE IUBESC ISUSE!

AnDreEa

Am căutat să trăiesc dragostea şi cineva m-a învinuit că sunt idealist, că dragostea e ceva „treacă meargă" şi că nu există decât în locuri cereşti. Mi-am zis că oi fi copil şi trebuie să mai cresc… şi am crescut. Parcă tot nu mă împac cu ideea că pot trăi fără dragoste. La urma urmei care este esenţa vieţii dacă nu dragostea?

Am vrut să iubesc, dar cineva m-a oprit să-mi spună că e prea complicat, că asta e numai pentru oamenii de excepţie ce se nasc arareori, şi că poate numai în filme mai găseşti aşa ceva. Idealist? Mi-am continuat gândirea şi realizam că sunt cam singur în lumea asta care ar vrea să trăiască iubirea. Sau poate că aşa simţeam eu. Poate că mă înşelam.

La un moment dat cineva mi-a spus să mă trezesc că nu sunt marţian, ci sunt pe Terra. De parcă nu ştiam! Odată mă plângeam cuiva de nedreptatea de aici, de la noi, şi a pufnit în râs. Mi-a spus cam acelaşi lucru: „cazi şi tu odată cu picioarele pe pământ!". Ca şi când eu eram cu capul în nori şi picioarele nu-mi mai atingeau pământul.

M-am uitat mai atent pe unde păşeam – asta ca nu cumva să mă trezesc că mă desprind de pământ în mers – pentru a mă asigura că respectivul greşea şi că eram încă cel puţin cu picioarele pe pământ. Şi eram! Bineînţeles, toate acestea le făceam pentru a mă amuza de profanul ce domnea pretutindeni în jurul meu.

Am realizat totuşi în câteva rânduri, oameni care, cuprinşi probabil de aceleaşi idealuri, păreau să îşi desprindă mersul de tărâmul acesta. Atunci am încetat să mă mai simt singur. Am început să cred în realitatea visului meu.

yani

Nu stiu ce inseamna penru voi Aercurat, dar pentru mine de multe ori chiar a reprezentat o gura de aer curat. Se vede treaba ca ne-am inmultit in ultima vreme pe site si stiu din surse sigure, ca printre noi, se gasesc multi care si-ar dori si ar fi in stare sa dea o mana de ajutor in ce priveste functionarea site-ului.

E randul tau, cel care ne vizitezi sau ne "respiri", sa ne ajuti in aceasta mareata epopee de improspatare si curatare pe care o vrem in Romania si in orice loc ne aflam. Fie ca te-ai inregistrat, fie ca doar citesti pe fuga articolele de pe prima pagina, esti invitatul nostru sa faci din Aercurat.com, site-ul pe care il scri tu! (stiu ca nu e originala ideea, dar e buna! )

O poti face in mai multe feluri - fie ne trimiti gandurile sau meditatiile tale despre tine, despre ce te inconjoara, despre relatia ta cu Dumnezeu, despre politica, despre filme, despre muzica sau despre orice alt aspect al vietii tale, la aercurat@gmail.com, fie te muti in blocul proaspat construit, iti iei un apartament si ne vedem in Downtown la o poveste.

Orice ai face, vrem sa iti aducem aminte ca te gasesti printre prieteni...

E randul tau!

-Dox

Vreeau sa... Trebuie sa... Chiar trebuie sa... Nu mai pot fara sa... Obligatoriu sa... Interzis sa... Nu se accepta sa... Ai sa...

In viata asta exista momente cand parca nimic nu maerge asa cum ar trebui, totul se aglomeraza, se cuaguleaza in jurul nostru si ne obliga sa actionam sau sa reactionam intr-un mod sau altul. La un moment dat ne simtim prinsi ca intr-o capcana si pe cineva sau ceva care ne inpinge sa facem lucruri pe care nu vrem sa le facem...

Dormim tot mai putin, mancam (sau nu) numai porcarii care en afecteaza organismul... distrugerea noastra este aproape ?!

Poate stresul de fiecare zi sa ne afecteze viata noastra personala cu Dumnezeu? POATE daca nu ascultam ce zice Dumnezeu: "Fiti treji si vegheati, caci potrivnicul vostru diavolul da tarcoale ca un leu care racneste si acuta pe cine sa inghita! Impotriviti-va lui tari in credinta, stiind ca fratii vostri in lume trec prin aceleasi suferinte ca si voi. Si Dumnezeul oricarui har care v-a chemat in Isus Hristos la slava Sa vesnica, dupa ce ve-ti suferi putin timp, El insusi va va desavarsi, va va intari, va va da putere si va va face neclintiti! " (1Petru 5:8-10)

- Klauemy

Ma irita obsesia unor crestini cu "planul lui Dumnezeu pentru viata mea". Ce plan domnilor? Altul decat de a ma duce in cer? Nu zic ca Dumnezeu n-ar fi in stare sa faca un plan... dar zice ca El ne-a facut sa se bucure de noi...

Pai daca ne planifica vietile si are El anumite asteptari... ce placere e aia? Unde e descoperirea?

Nu-i asa, Cipri, ca e fascinant sa-ti vezi copilul crescand? Sa-l descoperi, sa vezi ce face, cum face - e o persoana unica, e ceva special, deosebit. Normal ca-i doresti binele, dar nu-i planifici viata decat in anumite limite. In rest il lasi sa se dezvolte, il "ademenesti" sa te iubeasca. Nu-i impui asta. Ii castigi dragostea, zi de zi, ceas de ceas.

E fascinant pentru un parinte sa-si descopere copilul, sa-i descopere particularitalile... De ce n-ar face Dumnezeu la fel? De multe ori El compara relatia Lui cu noi ca si o relatie Tata - copil...

Chiar credeti in acest "Plan"?

Eu nu!

-Dox

Am sarbatorit de curand invierea Caii, a Adevarului si a Vietii. Dragostea e cea care a facut ca totul sa aiba sens, desi pare ilogic si nefiresc la prima vedere. Dragostea motiveaza ceea ce mintea omeneasca nu poate sau nu vrea sa priceapa.

Ce-ar fi fost Pastele fara dragostea caii, adevarului si vietii? O poezie a lui Tudor Arghezi contine versurile:
"Isus-ul meu nu-i cel adevarat
Si eu nu-l pot nici duce nici cunoaste".

E descris aici acel Isus care fuge de pe cruce si nu vrea sa se intoarca, un dezertor. Dar nu asta a facut El. Dragostea a urmat cu consecventa o cale care a durut. Datorita Lui avem o cale de urmat, un adevar de cunoscut, avem de capatat o viata si o dragoste de trait.
-Vivi