Autor: Andreutza

Eram în clasa a patra când mi-a fost prima dată furat de pe buze un sărut … A fost ceva ciudat, cum spunea cineva „un gust de carne”. Nu m-a făcut de loc să zâmbesc atunci, doar a născut în mine o obsesie tristă de a-mi atinge buziţele cu vârful degetelor ca şi cum ceva era altfel de cât trebuia să fie. Chiar dacă e naiv, trebuie să recunosc că am plâns multe nopţi apoi şi m-am rugat Domnului să mă ierte. Zâmbesc acum când îmi aduc aminte. Îmi era ruşine de mine şi mă îngrozea ideea că cineva ar putea afla. Nimic nu mă făcea să mă simt iertată şi credeam atunci că undeva, în acel sărut, mi-am pierdut cheia ce mi-ar fi putut deschide poarta Cerului. Pupicul ce îmi „furase Veşnicia” îmi fura odihna nopţilor şi îmi frământa dimineţile. După câteva zile lungi de nelinişte am găsit soluţia: m-am pus repede pe genunchi şi am spus
„ Tati, dacă Tu mă ierţi că m-a pupat Alex, promit că nu îmi mai pocnesc niciodată degetele… nici de la mâini, nici de la picioruşe. Vrei?”

M-am ridicat mulţumită de propunerea mea şi convinsă de faptul că Dumnezeu o acceptase şi am plecat „eliberată”.  Acum râd!

[...]