Autor: Dox

Sunt obosit. Sunt atat de somnoros incat imi tin ochii inchisi, acum, cat stau la computer. Ma simt coplesit de ganduri care, cred, ma depasesc.

Il simt pe Dumnezeu atat de aproape, parca incercand sa-mi spuna ceva, dar eu, nu pricep ce vrea sa-mi transmita. Nu, nu-mi doresc sa-mi vorbeasca direct - sunt prea fricos. Cred ca as muri de frica sa ma trezesc noaptea, sau ziua, cu Dumnezeu la mine in camera. Nu stiu ce m-as face.

Nu cred ca as putea sa-i spun ceva... As tacea chitic. Ba poate mi-as acoperii ochii. Da, mi-as acoperi ochii, si as incepe sa plang. Un plans ca in fata unui tribunal format din cei mai apropiati si mai dragi oameni. Iti dai seama? Sa te simti privit, de ochii care au vazut fiecare secunda din viata ta. Ochi care trec dincolo de aparente, si cineva care intelege exact de ce ai reactionat asa cum ai reactionat. Nu mai trebuie sa explici nimic. Totul este clar. Si pentru El, si pentru tine.

[...]

Autor: Dox

Dumnezeu exista.
Indiferent de ce zic unii oameni, indiferent de cat de stiintifice si bine argumentate ar fi opiniile lor, indiferent daca cineva crede sau nu.

Dumnezeu e sus si vede.
Nimic nu poate fi ascuns de ochii Lui. Chiar daca aparent, succesul e de partea celor care mint, insala si fac rau, exista o dreptate, care se arata inca de aici, de pe Pamant. Cel rau, intotdeauna isi va primi rasplata; cel drept, la fel.

Nu exista om fara pacat.
Adu-ti aminte de asta, atunci cand esti primul sa ridici piatra, atunci cand esti primul sa acuzi sau sa pui pe cineva la punct. Adu-ti aminte, ca, “cu ce masura vei masura, cu aceeasi masura ti se va masura”.

Viata este cel mai mare dar pe care l-ai primit.
Prin simplul fapt ca existi, ti s-a dat o sansa sa experimentezi lucruri extraordinare, pe Pamant, apoi, in lumea noua pe care o va creea Dumnezeu.

Timpul nu se intoarce niciodata inapoi.
Daca vrei sa plangi pentru un lucru, fa-l a doua oara bine. Daca vrei sa te bucuri de viitor, ai grija de ce faci acum, si invata din ce a trecut.

Dragostea nu va pieri niciodata.
Profetiile vor inceta, minunile se vor termina, stiinta va ajunge la capat, dar dragostea nu se va sfarsi niciodata. Dragostea este esenta fiintei lui Dumnezeu.
Mai sunt multe alte lucruri pe care merita sa le tinem minte. Va invit sa completati voi, cu alte lucruri pe care merita sa ni le aducem aminte.

Autor: Dox

Americanii s-au pregatit iar sa trimita, o naveta spatiala - Atlantis - sa scruteze orizonturi la care altfel, omul nu ar avea acces. Ce mi-a atras atentia la stirea asta, nu a fost faptul ca ei trimit o noua naveta, ci faptul ca, au trebuit sa amane lansarea acesteia din cauza unui... fulger.

Mi-a venit sa rad cand am citit prima data. Un fulger? Imediat m-a dus cu gandul la cat de mare e Dumnezeu si cat de mic e omul. E adevarat, omul face lucruri extraordinare, de care te tot miri cand citesti. Si uite, Dumnezeu, cu un amarat de fulger, face ca munca celei mai celebre agentii spatiale din lume, NASA, sa ia o pauza.

Ce mici mi se par eforturile mari ale unora!

Cand ma gandesc insa la mine, la incapatanarea mea, de a ma impotrivi uneori voii lui Dumnezeu, imi dau seama ca singura explicate ar fi orbirea si marea mea ignoranta. Cine sunt eu, si cine e El. Ce pot face eu, si ce poate face El.

Nu pot decat sa-i multumesc ca ma iubeste, ca imi vrea binele, si ca ma vrea al Lui, parte din familia Lui.

Autor: Neosophia

25 august. Mama implineste 45 de ani. Uneori mi-e greu sa o privesc in ochi. Alteori vad in ea un joc demult pierdut; ochii ei au plans mult prea mult.

Mama a fost fericita in viata ei de doua ori: atunci cand l-a intalnit pe tata si la nasterea mea. El avea sa o paraseasca, insa la cateva luni dupa ce s-au cunoscut. In rest, nimic spectaculos dupa...

Mama crede in Dumnezeu. Dar asta conteaza prea putin, caci mama a murit demult. Ea nu mai traieste. Ea nu mai simte decat suferinta si bucurii de o clipa. Mama e moarta. Si nu o pot vedea decat asa.
Mama a crezut si crede in mine. Eu am fost pentru ea dumnezeul ei, cel mai frumos si mununat dumnezeu posibil, binecuvantarea venita din cer peste un suflet chinuit.

Au trecut aproape 20 de ani de cand o cunosc si de cand ma cunoaste. Inainte nu am iubit-o. Ea era pentru mine vanatorul, iar eu prada. A trecut mult timp pana sa ii inteleg suferinta. Abia atunci am inceput sa o iubesc. Am vazut in ea intregul univers, pe toti oamenii ingramaditi laolalta. Brusc, am inceput s-o iubesc si odata cu ea, am iubit intreaga lume.

Nu stiu care va fi cadoul pentru ziua ei.

Probabil ceva simplu sau stralucitor sau unic sau kitsch sau incantator sau banal. Ea va decide. Orice ar fi, chiar si ultima mizerie a acestei lumi, sunt sigur ca o va face FERICITA... Si imi doresc asta. Eu nu mai cred oricum demult in formele pure...

Autor: Dox

Se discuta, se voteaza, se acuza, se propune, se afirma, se cauta solutii si multi sunt in dilema... Ce sa facem cu cei care au colaborat cu Securitatea inainte de '89? Problema s-a mai discutat, dar se pare ca suntem oarecum forati de integrarea asta in Europa, in problema Legii Lustratiei, pentru ca in sfarsit se face ceva in privinta asta. Poate e putin prea tarziu - au trecut deja saptesprezece ani, si unii dintre noi nici nu mai stiu ce si cum se mai intamplau lucrurile inainte de "revolutie".

Nu vreau sa ma leg de cei care au facut politie politica in intreprinderi, uzine sau cooperative agricole. Vreau sa ma leg de cei care, folosindu-se de Numele lui Dumnezeu, de increderea care le-a fost acordata de enoriasi, au raspuns, de multe ori cu foarte mult zel asupritorilor comunisti si si-au vandut "fratii si surorile", pe un pumn de linte. E atat de ciudat, ca majoritatea politicienilor sunt impotriva deconspirarii preotilor, pastorilor si a slujitorilor bisericilor Crestine din Romania, care au colaborat cu Securitate.

Ce rusine!

[...]

Autor: Dox

Inainte de a veni in America, am pus pariu cu niste prieteni ca am sa vin mai slab in Romania, si nu mai gras, ceea ce lor li se parea imposibil. N-au stiut insa, ca eu planuisem sa ma pregatesc pentru half-marathon; am zambit in sinea mea gandindu-ma la ce supriza vor avea cand ma voi intoarce in tara.

Duminica, in timp ce fugeam pe strazile din San Diego, am ramas surprins de cata incurajare am putut gasi in gesturile oamenilor de pe margine. Cei care treceau cu masinile ne claxonau in semn de incurajare, multi aveau pancarte cu “Don’t give up!”, “You can do it!”, si altele asemanatoare.

[...]

Autor: Dox

Imi aduc aminte de lectiile de la scoala duminicala de la biserica la care mergeam in Zalau. Cel mai mult ma impresionau povestirile despre misionarii, care odata ajunsi in cine stie ce colturi salbatice, in tari de care nu auzisem niciodata pana atunci, erau inconjurati de ingeri si minunile erau o parte normala a vietii lor.

Am crescut apoi, si povestirile, adevarate de altfel, au inceput sa paleasca in memoria mea, si viata a fost inconjurata de realism, din ce in ce mai mult pragmatism, si am intrat intr-o faza, pot sa-i spun cerebrala, a unui crestinism pe care il credeam viu.

Citeam zilele trecute, in Faptele Apostolilor, si m-am surprins mirandu-ma de cate minuni faceau primii apostoli. Era suficienta umbra lui Petru, pentru a vindeca un bolnav. Cuvintele lor erau putere si erau insotite de multe semne si minuni.

M-am blocat. Oare... cuvintele mele, cuvintele tale, viata mea, viata ta, sunt insotite de semne si minuni? Mai exista minuni in vremurile noastre? Dar nu vorbesc de “minunea vindecarii de gripa” sau minunea intrarii la facultate. Sunt oare minunile secolului douazeci si unu mai fade, mai voalate, mai greu de vazut si de priceput, sau nu mai sunt. Voi ce ziceti?

Autor: Andreutza

Când plouă, pentru mine nu e doar o ploaie, ci sunt miliarde de picuri ce lovesc cu ură ţărâna, alteori sunt lacrimi de îngeri, poate chiar de Dumnezeu, alteori doar o iluzie, o convingere ce noi o avem, şi nu e nimic de fapt, dar simţim pentru că noi credem, şi vedem pentru că gândim că plouă, dar de fapt, nu e nimic. Pământul e ud, pentru că mintea noastră l-a proiectat astfel, el de fapt nici nu există, el e o creaţie a ceea ce eu produc în mintea mea, nici eu nu exist, probabil, dar cred că sunt pentru că cineva m-a creat în imaginaţia sa, şi nu gândesc doar ce gândeşte respectivul pentru mine, nu râd decât din cauza a ce i se pare lui comic, nu plâng decât atunci când acesta îşi imaginează lacrimi pe obrajii mei... ar putea să mă îmbolnăvească, să mă facă să păcătuiesc, să iubesc, sau nu, să mă omoare...totul depinde de ce gândeşte el. Sau poate că pur şi simplu plouă...

[...]

Autor: Dox

Discutam aseara cu un prieten si-mi spunea cat de frustrant este pentru el sa iubeasca. Imi spunea: “Spune, de ce intotdeauna cand iubesti trebuie sa suferi? De ce e asa de impletita dragostea cu suferinta?”

Sa fie oare dragostea pentru Dumnezeu, pentru sotie, pentru prietena, pentru prieteni impletita cu suferinta? Suferinta pentru ce? Ce te face sa suferi?

Oare suferinta asta nu e mai degraba legata de asteptarile noastre? De faptul ca ne imaginam dragostea celuilalt, fie Dumnezeu, fie iubit/iubita, intr-un anumit fel,  de multe ori dupa “chipul si asemanarea” noastra? Oare nu aici e “buba”?

Ce inseamna sa te “lasi iubit”? Oare nu inseamna sa-l lasi pe celalat sa-si manifeste dragostea asa cum vrea sau cum stie el?

Si eu am cazut de multe ori in plasa de a judeca si evalua dragostea celor din jurul meu in functie de mine – cum as face eu, cum mi-as arata eu iubirea, samd. Cred insa ca este total eronata aceasta abordare. Cred ca dragostea vine “la pachet” mai degraba cu acceptarea si ingaduinta. Cred ca a iubi, inseamna mai intai sa te daruiesti, pe tine, la infinit, indiferent de reactia si atitudinea celuilalt. Gresesc?

Autor: Neosophia

Voi trai. Si voi fi liber. Va promit asta. Nu voi muri inainte de vreme caci eu sunt cel ce iubeste vremea. Voi fi mai liber, mai liber ca cerul. Si voi trai fiecare picur al sevei pe care il voi lasa sa se pogoare in chip de inger asupra lumii. Voi fi lumina. Si sare. Te voi iubi si ma vei iubi, dar nu pentru ceea ce fac, ci pentru ceea ce sunt. Caci tu si cu mine nu suntem noi, nu suntem lucrurile din noi si nici lucrurile de pe noi. Noi suntem altii. Altceva. Nu cred ca voi afla vreodata ce.
Noi suntem altii iar eu voi fi liber.
Ma voi lasa cucerit de El si voi locui in mijlocul lumii plin de har si de adevar, caci nu voi mai fi eu, ci El care va locui in mine. Nu Il voi urma si nici cuvintele nu I le voi asculta, macar. Caci pentu mine va fi mult, mult prea mult.
Voi fi atras, cucerit, umplut. Iar buzele mele vor inceta odata pentru totdeauna sa mai rosteasca orice cuvinte. Voi fi liber. Voi fi. Voi.

Autor: Emma

N-ai simtit ca dusmanul este in tine?! Ca esti in mijlocul bataliei, si din senin ceva se lupta impotriva ta? Un vierme te roade si se intoace impotriva vointei tale, impotriva scopului tau. Te simti incoltit din toate partile, inclusiv din tine, si te asezi pe prima piatra… pui sabia langa tine, iti lasi capul in maini, si-ti zici: de ce lupt? … de ce lupt?! imi ziceam si eu in fiecare zi…

Cineva spunea ca uneori e suficient doar gandul infrangerii ca sa te simti invins… atunci dusmanul este in tine… atunci esti invins inainte sa lupti…
In timpul ultimei mele batalii am stat pe stanca mai mult decat deobicei, cu sabia langa mine si scutul inaintea ochilor mei… priveam de sus lupta care se desfasura la picoarele mele si am stat. Si am stat… cand am inchis ochii cu cel mai adanc sentiment de abandon luptandu-se in mine hotarata sa renunt, o forta m-a ridicat in picioare si m-a umplut de putere, mi-a pus sabia intr-o mana si scutul in alta, un zambet pe fata si mi-a atasat un suflet plin… Atunci am stiut de ce lupt…

Lupt in continuu pentru ca fara batalie as fi mort. Fara batalie as exista fara sa traiesc. Fara batalie as respira fara sa miros. Parafrazand cuvinetele lui R. Warren, as spune ca nu exista lupta fara schimbare, nu exista schimbare fara teama ori pierdere, si nu exista pierdere fara duerere… dar asta ne tine in viata, asta ne mobilizeaza… de aceea nu batem piciorul pe loc. De aceea avansam in viata.

Prieteni, va incurajez ca atunci cand simtit dusmanul in voi sa stati pentru un moment si sa privitit lupta. Sa inchideti ochii si sa va umpleti de o bucata de Cer. Pentru ca armate de ingeri lupta cu noi, cot la cot… si ne imping de la spate. Ne pun un drum sub picioare ca rotile noastre sa nu se invarta pe loc… atunci viata merge inainte. Dar nu la fel…

Poti fii invins fara lupta, dar nu si infrant.

Autor: Andreutza

Plouă cumplit, furtunos de nopţi întregi, de mii de nopţi fără nici o dimineaţă...
Dar...

...de azi când va ploua, am să îmi deschid geamul şi am să las mirosul de praf zdrobit la pământ să inunde fiecare por al camerei mele.
...când va fi întuneric, voi aprinde lumina.
...când îmi va frig, am să mă învelesc într-o bluză groasă şi moale. Am să o sărut şi am să o iubesc pentru căldura care mi-o dă, aşa cum am să iubesc toate lucrurile din jurul meu, fiecare pentru ce îmi oferă, şi poate chiar mai mult, pentru ce îmi dă voie să îi ofer. Am să iubesc totul... nu în acel mod naiv, poate chiar prost, la un moment dat, ci înţelept, plin de răbdare, raţional. Am să iubesc înţelept, dăruindu-mă.
...când am să cad, mă voi ridica, iar când îmi va fi frică, am să... pur si simplu am să mă rog. La fel voi face când am să fiu fericită, şi apoi am să cânt, am să număr aripile fluturilor, chiar dacă nu vor fi niciodată mai multe de două, am să vă iubesc şi o voi spune tuturor.

Am să continui să uit lucrurile, ca şi până acum, dar am să îmi amintesc... fac eu cumva!
La un moment dat, am să fiu iar supărată, atunci voi plânge, iar apoi am să îmi trec simplu palma dreaptă peste fiecare obraz, voi trage aer în piept, şi voi pleca după zâmbete, împreună cu Cel ce a creat râsul.

Binecuvântare care ne-a fost dată unora - de a înţelege lucrurile complicate - nu trebuie târâtă într-un blestem, nu trebuie prefăcută în capacitate de a căuta ce e complicat în tot ce e simplu, de a transforma viaţa într-o filozofie, de a căuta tot timpul un răspuns, de crea mereu întrebări fără de acesta. Celor ce sufletul le e creat din cărămizi ale filozofiei, haideţi, trăiţi simplu datorită înţelepciunii voastre. Odihniţi-vă gândind!

Autor: Neosophia

A-l cunoaste pe Dumnezeu e un bun prilej de a te scutura de lanturile care iti sufoca libertatea. E pana la urma, cel mai mare act de curaj de care putem da dovada, noi, "crestinii".

Stii, uneori ai senzatia ca lumea nu iti este indeajuns. Si vrei mai mult. Il vrei pe 'Dumnezeu', nu pe 'dumnezeu'. Iti doresti sa simti Viata si Adevarul si esti indreptatit sa o faci. Dar lumea noastra se refugiaza in dogme, principii si precepte morale, pe care se straduieste sa le respecte cu multa, foarte multa strictete. Iar vestea cea mai proasta e ca Dumnezeu nu se afla acolo, ci in acea experienta directa, nemijlocita a omului liber, descatusat de prejudecati si plin de curaj.

Acest fapt e, poate cel mai pretios adevar al acestei lumi, pentru ca nici o teologie, nimeni nu poate fi mai presus experienta cunoasterii Dumnezeului viu. In absenta unei astfel de realitati autentice, dar mai ales covarsitoare, principiile si dogmele nu sunt decat minciuni nerusinate, inoculate de ceilalti...

Opreste-te! Daca nu vrei sa fii victima unei inselatorii. Elibereaza-te de lanturi, darama tot ce ai, porneste in cautarea Adevarului si Adevarul te va face liber. Atunci nu mai vei fi tu cel care traiesti, ci Hristos care traieste in tine...

Autor: Anca

Asteptam azi tramvaiul sa ma duc la servici, cand privirea mi-a fost atrasa de o familie colorata de tigani, asteptand autobuzul in statia de vis-a-vis. Era destul de cald afara, si in timp ce un tigan mai in varsta discuta ceva pe un ton agresiv cu una dintre femei, o fetita in jur de un an din "ciurda" de copii care ii insotea, statea cu fundicul gol pe trotuarul murdar, lovind periculos o cutie de metal pe care cineva a aruncat-o langa cosul de gunoi.

Am fost scandalizata de situatia acestei fetite, atat de vulnerabila, atat de expusa pericolelor de tot felul. Mi-a adus aminte de ceea ce mi-a spus o colega ieri, despre pisoiasii nou nascuti din punga de plastic pusa de cineva pe strada, in fata unei case. Persoana care i-a pus acolo s-a gandit ca cei cativa pisoiasi in plus, cu putin noroc, vor fi gasiti de cineva cu suflet milostiv si vor fi luati acasa. Si ei erau niste fiinte mici, fara aparare, lasati la mila unor straini.

Fiintele mici sunt atat de usor de neglijat, ele pot fie puse deoparte si uitate pentru ca nu au o voce destul de puternica ca sa ceara mijloacele de baza pentru a supravietui. Si daca incearca, sunt repede aduse la tacere... si cine indrazneste sa le sara in aparare? Pentru ca luandu-le apararea, ar insemna sa incepi sa le protejezi si sa le sustii. Pentru multi, ar insemna prea mult. Si la urma urmei, nu suntem si noi niste fiinte infime lasate la mila unor forte mult mai mari si mai puternice decat noi, care la un moment dat pot deveni amenintatoare si periculoase? Cu toate astea reusim cumva sa le supravietuim pentru ca ne-am dezvoltat abilitati care ne ajuta sa stam cu fruntea sus in fata primejdiilor. Daca nu am fi fost lasati la cheremul lor, ne-am dezvolta, am deveni mai puternici? Poate ca nu... cu toate astea, fiintele mici, infime, plapande, au nevoie de protectie, de dragoste si de ajutor pana cand va veni vremea cand vor putea umbla, sigure si singure pe picioarele lor.

Autor: Monica Rupp

Atata frumusete se poate gasi in Dumnezeul nostru! El ne face inima sa vibreze la auzul muzicii... Maretia Sa nu poate fi descrisa! Toata natura, frumusetea florilor, masivitatea muntilor, toate acestea sunt doar o mica parte din frumusetea Sa, doar o mica faraman de cer! Ce poate fi mai frumos decat sa stai in mijlocul naturii si sa-L admiri pe Dumnezeu! Prea putin ne concentram asupra Lui si de aceea suntem mereu tristi, deprimati... In loc sa ne plangem de cat de nasoala e viata asta, ar trebui sa ne oprim putin si sa uitam ce ne framanta... sa privim doar la El! E asa de minunat incat e de ajuns sa iti ridici fata spre El ca sa simti cum inima ta tresalta si bucuria iti invadeaza viata! Prea putin privim la El si prea mult privim la noi, la dorintele noastre, la problemele noastre... Consideram ca Dumnezeu e dator sa ne implineasca visele, doar ca Dumnezeu vrea pt noi mult mai mult decat putem noi visa... vrea sa ne traim viata din plin si doar El inseamna viata! Doar ca noi nu putem intelege ca implinirea noastra nu consta intr-o viata fara suferinta ci intr-o relatie sincera cu Dumnezeu pe care prea putin dintre noi o avem pt ca suntem prea ocupati pt asa ceva. Avem nevoie de timp sa ne plangem de mila si sa na gandim ce viata grea avem noi si ce viata usoara au altii...

Eu cel putin asa am facut in ultimul timp si m-am simtit pustiita, fara a mai gasi vreun motiv de a dori sa traiesc... Acum stiu ca singurul motiv care te poate face sa traiesti este Dumnezeu! Nici banii, nici o familie perfecta nu te poate implini ci doar El! Si El isi doreste asa de mult ca noi sa intelegem asta si poate de aceea de multe ori ne rapeste visele noastre cele mai frumoase... ne este greu sa acceptam asta dar Lui ii este si mai greu sa ne vada ca suferim! Cu toate acestea ne lasa sa suferim pentru ca ne iubeste si vrea sa fim fericiti cu adevarat! Oare care este logodnicul care cu adevarat isi iubeste logodnica... cel care se casatoreste cu ea cu toate ca vede ca el nu o poate face fericita, sau cel care renunta la ea pt ca isi doreste ca ea sa fie fericita chiar daca pt el sacrificiul acesta ar insemna singuratate pt restul vietii?

Doamne ajuta-ma sa traiesc pentru Tine si numai pentru Tine!!!

Autor: Andreutza

Te urasc! Te urasc cum nu am mai urat pe nimeni pana azi. Am sa te dispretuiesc cat am sa fiu pe pamantul acesta si nu regret acest lucru.

Am plans pentru tine mai mult decat am plans pentru oricine altcineva, si nu imi dadeam seama ca te hranesti cu lacrimile mele. De aceea te urasc.

Ne-am imbratisat nespus de mult si de adanc, imi pareau calde bratele tale, si am crezut ca ne iubim, dar nu mi-am dat seama ca pe sub imbratisarea noastra tu gustai lacom din inima mea, si te imbuibai cu bucati carnoase din ea. Ma doare sangele ce imi curge prin vene de cand ai patruns in mine, ma ustura pleoapele cand clipesc… de aceea te urasc.

Te-am inghitit in sufeltul meu, te-am iubit cu sarutari tarzii, si imi sunt buzele amare azi de la dragostea ta, imi plange carnea in valuri de suferinta, imi ploua durerea peste fiinta ce obisnuia sa traiasca, si ratacesc cu dor… de aceea te urasc!

Ma caut noaptea pe carari tarzii pe unde obisnuiam sa cant inainte… Cantam florilor, frunzelor, apelor, cantam Dumnezeului meu… dar te urasc caci mi-ai orbit privirea si nu mai vad bucati de Cer pe unde trec, ci doar oglinzi, oglinzi ce te reflecta. Oriunde as fi, esti acolo; orinde fug, te simt aproape, si vreau sa mori, as vrea sa mor.

Dipari, disprari din viata mea, tu, obsesia mea! Vreau sa mori, tu, demonule din spatele oglinzii!

Cu mult, mult dispret si fidelitate,
Oglinzii mele

Autor: Norrishor

M-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ar spune într-o zi că nu mai vrea să vadă atâta păcat în viaţa noastră, că nu mai vrea să vadă atâta nepăsare, atâta neascultare, că nu ne mai poate suporta şi nu vrea să ne mai privească… măcar pentru câteva zile.

Dacă şi-ar lua şi Dumnezeu „vacanţă” măcar pentru câteva zile… ce crezi că s-ar întâmpla? Chiar nu putem noi să trăim fără Dumnezeu? Nu ne-am putea descurca în acele zile fiind proprii dumnezei? Chiar depindem atât de mult de Dumnezeu?

Pe mine mă frământă mult acest gând. Oare până când ne va mai răbda Dumnezeu? Cât mai ţine graţia lui? Până când va închide ochii la toate năzdrăvăniile noastre?

Tu ce crezi că s-ar întâmpla dacă Dumnezeu şi-ar lua „vacanţă” pentru câteva zile? Cum ai (re)acţiona? Ce-ai simţi?

Autor: dutzuway

Toti dintre noi avem probleme... probleme care eu cred ca vin inevitabil in viata fiecaruia si tine de cursul natural al vietii.

Eu cred ca cel mai important e sa fii multumit si multumitor cu acea problema pe care o ai.

Daca chiar ati citit si judecat ultima afirmatie ar trebui sa va zgarie putin pe cerebel daca nu sa o citesti indiferent stiind ca ai mai auzit-o in diferite circumstante si bineinteles mai mult dezbatuta decat aplicata.

Folosite pur si simplu mie mi se par cuvinte lipsite de substanta si care nu fac altceva decat sa umple o discutie intre “cei salvati”. (iarasi noi si restul) Eu sincer cred ca e imposibil ca in faza incipienta sa fii multumit si multumitor de situatia respectiva si poate chiar trecerea timpului si nerezolvarea sau rezolvarea ei nu o sa iti readuca vreodata starea de multumire apriori. Ce vreau sa spun? Habar n-am.

Doar observ si constat ca fiecare suntem framantati cu diferite probleme si vad cum ne lasam ca vietile noastre sa fie traite raportate la problema respectiva, depinde bineinteles si de gradul ei.

Cred ca (sunt cam credincios :d) fiecare dintre noi avem in fata noastra o viata plina de oportunitati, bucurie, tristete, dragoste, impliniri, esecuri, o viata care merita traita! O viata care zic eu trebuie luata ca atare cu tot ce tine de ea... atat binele cat si raul... pentru ca de ce sa ai o viata monotona? :) Putem astfel aprecia mai mult ce ne asteapta Acasa si sa vedem si pentru noi insine din ce suntem facuti… atat la bine cat si la rau si hai sa fim seriosi cand se vede mai bine daca esti doar un ipocrit sau intr-adevar traiesti ce te defineste? Ma indoiesc ca teoria are vreo valoare fara practica… la fel cum ma indoiesc cand cineva imi spune doar sa fiu multumit si multumitor intr-o problema ci doar constat ca sunt chiar daca simt ca trebuie sa fac ceva… ce? Iarasi... habar n-am… cred ca sa fac rost de un quantum sporit de credinta si rabdare… si bineinteles sa nu uit ca… pe langa ca exista situatii mult mai complicate decat a mea… pe langa asta sa stiu ca nicicand o victorie nu e mai dulce decat dupa o batalie crunta.

Ne-am nascut sa invingem lumea asta! Eu cel putin nu vad cum altcumva ar sta lucrurile decat in avantajul nostru… mai ales atunci cand toate lucrurile merg bine nu? Prea sarcastic suna dar e realitatea fiecaruia dintre noi. Hai sa nu generalizez… a unora. Deja sunt hiper-saturat de pseudo incurajarile formale.

Autor: Dox

M-am saturat de atata ura. Pur si simplu nu mai suport. Esti diferit de mine, ai alta culoare la piele, vorbesti alta limba, ai alt accent, ai o alta mostenire culturala, intelegi diferit lucrurile fata de mine, si e suficient - gandesc urat despre tine, sa-ti vorbesc, rastit, incep sa urlu si sa te imbrancesc - apoi nu-mi mai ramane decat sa te impusc.

Suna international? Suna a ceva indepartat, de pe alt continent?

Il vezi la colt, ca pute, ca e murdar, ca e tigan, si repede faci legatura... chiar. Cu ce faci legatura? Ii vrei disparuti? Nazistule! Nu esti cu nimic mai bun decat Hitler. Exagerez? Nicidecum! De aici incep lucrurile nasoale.

Are accent de “ungur”? Te enerveaza ca vrea sa invete in limba lui, ca nu vrea sa-si uite originile? Stii in ce mediu a crescut? Stii cu cata frica a crescut, ca nu cumva, sa fie etichetat, imbrancit, poate chiar lovit, si unii chiar omorati. Nu, nu-s nici ei mai buni... ocupatia ungara... genocid peste genocid. Dar noi? Noi suntem mai buni?

Sa nu mai vorbim de cata ura se “distribuie” pentru chinezi, sasi, modoveni, munteni, ardeleni, ucrainieni, oh, si nu in ultimul rand, pentru arabi.

Multi dintre noi suntem niste amarati de rasisti cu pretentii de crestini cucernici. Si Hitler a fost Crestini. Un mic detaliu... neimportant, se pare.

Abia astept sa stau impreuna cu mexicanii, cu tiganii, si cu indineii - din cea mai neagra zona a Indiei, si sa ma bucur impreuna cu Fiul lui Dumnezeu, si cu fii lui Dumnezeu, din orice natie, si de orice culoare.

Autor: Neosophia

Imi spuneai ca viata inseamna sa Il slujesc pe El si ca a muri e un castig. Imi spuneai ca e bun si drept. Desi nu Il cunoscusesi vreodata si nici macar nu Il vazusesi...

Am inceput totusi sa te cred si am decis sa construiesc, incetul cu incetul, acel ceva ce avea sa devina mai tarziu ruina vietii mele religioase...

Te rog sa nu zambesti. Sa nu cumva sa crezi ca acesta e sfarsitul unei lumi ce asteapta trista, propria reconstructie... Nu, aceasta e deja o ruina, iar ruina e acum. Aceasta nu va fi o poveste cu final fericit. De fapt, aceasta nu e o poveste. Nu e decat o minciuna.

Dar tu traiesti in ea si nu vrei sa vezi si sa recunosti ca de fapt nu crezi. Credinta ta e doar acel liant slab si de proasta calitate care incearca sa sustina fara succes, din pacate, edificiul asa-zis grandios, pe care tu il numesti ca fiind crestinism.

Nu te-ai saturat? Nu e greu? Nu e prea greu? Nu e prea greu sa auzi zilnic cuvintele sutelor, miilor de oameni, cuvintele goale si sufletele goale ale tuturor acelora care nu L-au cunoscut, ci doar au auzit vorbindu-se despre El?

Crestinismul a ajuns o ruina. Iar noi suntem tot ruine, bucati de carne ce se straduie sa traiasca din cale afara de pur si atemporal in era vitezei...

Caci toate credintele, credinta ta si credinta mea, nu au fost nicidecum temelia, ci doar un liant, unul slab si de proasta calitate, un banal si mult prea naiv proces de autosugestie...