Autor: Neosophia

Imi spuneai ca viata inseamna sa Il slujesc pe El si ca a muri e un castig. Imi spuneai ca e bun si drept. Desi nu Il cunoscusesi vreodata si nici macar nu Il vazusesi...

Am inceput totusi sa te cred si am decis sa construiesc, incetul cu incetul, acel ceva ce avea sa devina mai tarziu ruina vietii mele religioase...

Te rog sa nu zambesti. Sa nu cumva sa crezi ca acesta e sfarsitul unei lumi ce asteapta trista, propria reconstructie... Nu, aceasta e deja o ruina, iar ruina e acum. Aceasta nu va fi o poveste cu final fericit. De fapt, aceasta nu e o poveste. Nu e decat o minciuna.

Dar tu traiesti in ea si nu vrei sa vezi si sa recunosti ca de fapt nu crezi. Credinta ta e doar acel liant slab si de proasta calitate care incearca sa sustina fara succes, din pacate, edificiul asa-zis grandios, pe care tu il numesti ca fiind crestinism.

Nu te-ai saturat? Nu e greu? Nu e prea greu? Nu e prea greu sa auzi zilnic cuvintele sutelor, miilor de oameni, cuvintele goale si sufletele goale ale tuturor acelora care nu L-au cunoscut, ci doar au auzit vorbindu-se despre El?

Crestinismul a ajuns o ruina. Iar noi suntem tot ruine, bucati de carne ce se straduie sa traiasca din cale afara de pur si atemporal in era vitezei...

Caci toate credintele, credinta ta si credinta mea, nu au fost nicidecum temelia, ci doar un liant, unul slab si de proasta calitate, un banal si mult prea naiv proces de autosugestie...