Autor: Norrishor

Atunci când am fi gata să spunem: „Ştiu să mă rog!”, de cele mai multe ori descoperim că nu ştim să o facem, că încă ceva lipseşte. Dar care e acel CEVA?

E frumos să-I aducem lui Dumnezeu cuvinte de mulţumire, să-i aducem laude pentru ceea ce este şi face, să-i mărturisim greşelile şi chiar să-I cerem lucruri ca dovadă a încrederii noastre. Dar o altă formă a încrederii noastre în El este şi tăcerea.

Nu-i aşa că de multe ori ne pierdem printre cuvinte, printre cereri sau mărturisiri şi uităm să-L mai lăsăm şi pe Dumnezeu să ne vorbească? Dacă rugăciunea e o stare de vorbă, dacă ne dorim ca Dumnezeu să ne vorbească, atunci de ce, în rugăciune, nu Se poate bucura de tăcerile noastre?

Vrem să ne vorbească şi totuşi nu-L lăsăm. Vrem să ne răspundă la rugăciuni, dar atunci când stăm pe genunchi, cuvintele noastre vorbesc prea tare pentru a-i mai auzi vocea, dacă noi suntem preocupaţi să nu pierdem şirul cererilor noastre?

[...]