Autor: Andreutza

O inimă încă naivă pulsează viaţa în mine, dar te iubesc! Şi totuşi, te-am urât la un moment dat, aproape la fel de mult cât te iubeam la acea oră, îmi erai drag.

Pe cât de lungi doine de dor îmi cânta inima, pe atât de multă disperare o rupe în bucăţi, ar fi vrut să nu-ţi audă numele în ecoul ei... şi te iubeam!

Icoana ta am sculptato în lacrimi. Durerea ta mi-a învăţat inima să plângă, dar te iubea.
Cu buza arsă de atâtea sărutări târzii, cu chipul mort în aşteptarea ta, eu te iertam fără a te auzi, te căutam în oglindirea mea, beam oglinzi.

Plângeam... nu pot să-mi amintesc acum de ce. Cântam despre speranţa ca-i să vi, şi-am obosit de atâta cânt, dar ne iubeam.

Noi ne iubim, n-am nici o îndoială! În toată dragostea ce o simt pentru tine, aş vrea să şti, că am auzit şi şoapte ce anunţau că mor câte un pic... am fost rănită, poate chiar zdrobită, şi gândul meu mi-a şoptit să mă opresc, să păstrez intact ce mai rămăsese din inima mea, să nu o supun frângerii, dar ce bine că sentimentele mele sunt cu mult mai plăcute decât ideile mele, şi ce bine că Dumnezeu a turnat înţelepciune peste toate acestea... pentru că singurul loc în care inima omului e ferită de frângere, e în seiful egoismului, unde nu se sparge în bucăţi, ci se pietrifică, devine tare, impenetrabilă, irecuperabilă. Aş fi vrut să mă ascund de durere, dar iată că:

„Singurul loc(în afara Cerului) în care poţi fi în siguranţă perfectă şi la adăpost de orice pericol şi tulburare a dragostei este IADUL.”