Autor: Amaya

Doamne, Te caut din nou in scris.. Te caut, chiar daca sufletulul literelor care-odata Te-au iubit, s-a stins.. Te caut sa Te mangai cu o poezie sau cu o fotografie-a rugaciunii... Te caut cu migala, Te caut pe dincolo de pastele... Te caut cu ochi mari, furati de lacrimi...

Iti amintesti, oare, cand, intr-o primavara goala de muguri, m-am gandit ca a venit timpul ca iarba sa fie-o lume verde pentru papadiile de vis-a-vis? Si cand, peste-atat de putine dimineti, ai inflorit frumos garadinile, ca sa invat a m-asorta cu Tine?...

Si m-a durut apoi... caci Te-am uitat printre iubiri stationare. Si am pierdut copilaria puilor de gasca sau zilele cand ne-am fi dus la pescuit.. Am mai pierdut odihna langa umbra pomilor, ce cu racoare, mi-ar fi bucurat cititul...

Iar vara m-am pierdut eu insami, si m-am pierdut cu pasiune, de parca as fi concurat tocmai impotriva castigului de a cunoaste-un suflet... Pe al meu.

M-am regasit devreme, sub frunza culeasa de pe jos... Si-am inceput sa-mi amintesc de Tine, cand toamna ma purta cu pace-n leagane... Am inceput sa-mi amintesc de vocea Ta, cand am luat aminte la ultima bataie a inimii unui stol de calatoare...

Te-am gasit iar, in noaptea asta... si sunt atat de bucuroasa, Doamne... Te iubesc. Si Te iubesc cu muzica, in liniste, cu dragoste, in milioane de secunde si Te iubesc in verde sau portocaliu, cu zambet langa colt de ochi...

Autor: Lavinia Moiceanu

Se spune ca in fiecare dintre noi exista un copil. Stiu ca e adevarata afirmatia asta in privinta mea si stiu ca acest copil din mine vrea totul facut dupa placul lui, asa cum vrea si cand vrea. Copilul din mine se manifesta clar atunci cand sunt apreciata. Copilul din mine traieste povestile cu pitici, cu zmei, cu fast si culoare multa. Copilul din mine intoarce capul dupa luminile care se aprind seara pe strazi si le gaseste speciale pe fiecare in parte. Ma bucur de copilul din mine. Inca imi place sa ma simt asa. Cred ca e minunat sa continui sa te simti copil, chiar daca gresesti facand sau nefacand ceva, esti inca rasfatatul cuiva. Imi place sa simt asta mai ales pentru ca gresesc si ca adult si raman totusi copilul cuiva. Parintele meu ma ridica de jos ca pe un adult si ma duce pe bratele Lui ca pe un copil. Ma indreapta atunci cand gresesc ca pe un adult, ma impaca asa cum se impaca un copil si ma mangaie ca pe un copil. Daca e nevoie sa ma pedepseasca, Parintele meu nu ezita sa o faca, dar o face pentru ca ma iubeste si pentru ca sunt copilul Lui iubit. Ii multumesc Parintelui meu ca nu mi-a dat si nu imi da totul de-a gata; Ii multumesc pentru tot ce-mi ia si tot ce-mi da si pentru ca m-a invatat ca nu toate jucariile sunt bune pentru mine. Am un Tata care se ingrijeste pentru mine si stiu ca nu m-ar lasa niciodata. Cand am o problema, El ma incurajeaza sa merg mai departe, ca un adult si ma face sa uit si sa iert ca un copil.

Autor: Emma Mocan

Am vazut-o! am vazut-o de departe si mi-a lasat gura apa. Am stiut din prima secunda ca o doresc, cu tot ce sunt. Stralucirea ei mi-a atras atentia si m-a facut sa ma gandesc la secundele urmatoare: am poftit-o!
Nu facea nimic. In fond, ce-ar fi putut face? Statea intinsa si pur si simplu sclipea. Ce putere ma atragea atat de tare de ea? Ce era atat de special la ea? Ce sclipea atat de puternic incat mi-a luat ochii si mi-a furat orice alt gand?!

O priveam din ce in ce mai insistent, si-atunci mi s-a parut pentru o secunda ca si-a intors privirea de la mine. O zeama de consecinte a dat navala in mintea mea, dar sufletul meu o dorea cu adevarat. Si, cum se intampla de prea multe ori, inima iese invingatoare asupra oricarei ratiuni.

M-am apropiat de ea. Am intins mana si am atins-o. cu gesturi sigure, am desfacut ambalajul, am luat bomboana intre degete, si am bagat-o in gura.

Imi place gustul vietii. Imi place sa savurez bombomboane si sa simt cu se topeste ciocolata in gura. Îmi place caşul. Caşul cu gogoşar… Imi place sa am gura apa si sufletul plin de pofta.

Imi plac bomboanele. Mai vreau una! Tu de ce ai pofta? Tie ce-ti lasa gura apa si sufletul tanjind?

Autor: Neosophia

sa ma indragostesc spre Cer as fi vrut si sa ma fi lasat sa ma cufund in lumea usilor ce se inchid in urma-mi. da viata mai incet si lasa-ti de tot cuvintele. si nu uita sa imi ucizi dorinta. te implor.

sufletul meu fusese chemat. fiinta lui se nelinistise tot mai mult caci din pricina putrezirii carnii el se desprinsese de oase si mergea, nelinistit cum iti spuneam, spre locul cald al Frangerii, al ingenuncherii ingerilor. inchircit cum era fiinta ii spuse ca niciodata nu fusese fericit: isi imaginase, doar, se mintise. sufletul meu se mintise. dar ce conta acum? el stia ca ar fi putut sa moara iar moartea lui sa fie cea mai frumoasa dintre toate mortile posibile. sufletul meu putea sa moara. si voia sa moara. ce daca? ce daca mainile lui nu stiusera niciodata sa imbratiseze iar destinul sau fusese nedragostea? ce daca nu fusese fericit? ce daca a trait dorind, a iubit ceva ce nu putea sa aiba, a plans si a urat? ce daca? ce daca a fost? da, chiar asa, ce daca a fost?

pururi vor sta marturie aripile ce nu au putut sa zboare...
fericirea a fost si fericirea este. semanasem in carnea mea fericirea.
dar eu nicidecum nu intelesesem ca trebuia SA FIU. atat. da, fusesem chemat sa fiu. iar fericirea avea sa fie dincolo caci nu mie imi fusese dat sa seman fericirea. nu mie. nu mie.

Autor: Laspin

S-au scurs saptamani, chiar luni. Vineri, 12 noiembrie a fost ultima zi. A noastra, cei din Cluj, initiatorii acestui proiect de ajutorare a sinistratilor. Si ma-ntreb: ce-a ramas, sau ce ramane? In Rast, 26 de case noi (nu vorbesc despre cele construite de ANL sau diverse firme). Case de BCA. Case cum nu visase tot neamul lor din mosi-stramosi. Ei aveau unii chiar “palate”, dar din chirpici. Aproape toate ramase la stadiul de pus usile, soba, si dusumeaua in cel putin o camera ca sa fie locuibile pe iarna aceasta. Drumurile – asemeni. Pavarile au avansat serios in ultimele saptamani. Curentul e ca si rezolvat. Pe drept cuvant ca va iesi ceva frumos de acolo. S-a schimbat consistent fata privelistei cu care am luat prima data contact in iulie: in loc de corturi si containere sub cerul liber al campiei, case noi si drumuri. Un adevarat “sat European”. Imaginea de azi pare o adevarata minune dumnezeiasca, intruchiparea crezutului imposibil pentru multi dintre sinistrati. Dar oamenii?! Vor merge tot clatinandu-se de betie pe mijlocul pavajele noi din bitum, asa cum mergeau pe ulitele din satul vechi? Si casutele astea noi vor continua sa duduie de manele sau de atmosfera conflictuala din familii? Ai putea spune ca piedica necredintei sau a razvratirii lor a fost inlaturata. Si ca Dumnezeu si-a rezolvat “iesirea” aceea manioasa din aprilie. Si ca a facut “toate lucrurile noi”. E stilul Lui sa refaca, sa vindece rani. Vor intelege acesti oameni ceva din toate astea? I-am urmarit pe unii din ei in procesul apropierii de implinirea acestei nevoi concrete si disperate de a avea o casa noua. Majoritatea tot cartitori si nemultumiti au ramas: de la turnarea fundatiei cand erau disperati ca-i prinde iarna si n-au casa, pana cand au ajuns sa aiba cam totul inafara de-o usa la casa, si nu i-a prins iarna. Boala grea nemultumirea… sau rautatea de profitor.

Campia de la 6 Km de satul vechi e noul Rast. Dar de ogorul spiritual cine se va ocupa? Cine il va desteleni? Cine va indrepta mersul schiopatand de incepatori al acestor oameni spre o credinta simpla si biblica, curatata de superstitii si obiceiuri care de care mai pagane sau eretice; credinta care nu-i va feri de inundatii, dar ii va pregati sa pluteasca deasupra lor indiferent care-i voia lui Dumnezeu cu natura? Cine va sfinti macar Linia 3, strada pe care, noi pocaitii, aveam vreo 10 case ridicate? “Omul sfinteste locul” - dar nu stropind ziduri si pietre printr-un ritual sec, ca a doua zi sa le manjeasca cu sticle de bere sparte, ci traind schimbat. Si, Doamne, ma uit la mine, cat e de grea schimbarea!

Autor: Andreutza

Îmi deschid gura pentru a spune ce cred. Ar trebui să mi se dea voie să cânt, chiar dacă eu cânt fals. În loc de aprobare, primesc o palmă ce închide primul sunet al doinei în corzile vocale, şi doina moare. Cuvintele cântecului se pierd, iar suferinţa din care a izbucnit tremură până la spulberare sub durerea loviturii. Devine doar o scară spre frustrare.

Astfel am început să cânt în gând. Aveam, cândva, ceva de zis. Puteam, odată, să scriu. Acum tot ce cred e ca un fum, asupra căruia privirea oricui are rol de vânt ce-l spulberă în şoapte surde, fără a mai rămâne ceva.
Gândul meu e ca o primăvară moartă, în care ideile se nasc doar pentru a se putea ofili în suflet. Nu, nu vreau să spun că în inima mea e doar frunziş cu raze maronii, dar azi mă doare liniştea. E o tăcere lipsită de pace.

Cântă tu! Poate îmi voi găsi lacrima în doina ta.
Cântă, suflete, dacă îţi este permis.
Lasă-ţi gândul să fie primăvara care răspândeşte căldură în jurul tău.

Autor: Amaya

E-o noapte atata de tarzie, Domane, incat timpul si-a pierdut toti nasturii... L-as ajuta eu insami sa-i gaseasca, dar mi-e teama ca-mi voi vedea viitorul-n acele-oglinde ale consecintelor. Atunci doar tac. Si doar privesc cum isi cladeste linistea o scara catre cer. As vrea s-ajung la Tine, dar fiecare treapta se surupa sub pasii necredintei mele. Ah, cat sa mai incerc?

Poate ca ar fi intelept sa-mi cer iertare. Inca mai cred in semne, dar mi-am inchis ochii, sa nu Te vad. Inca ma rog in fiecare seara insa, cu mainile in buzunare. Inca ascult din muzica-Ti apusului de soare, dar versurile nu le-am mai citit de mult... Sa stii ca inca mai traiesc... dar pentru cine? Te rog, imi cer iertare ca n-am scris "cine" cu initiala...

Si Te-am ales, o, Domane.... De ce ma-ncanta vantul caldicel? Unde s-alerg mai repede, ca sa gasesc carbuni? Si-n palme i-as culege sau poate ca i-as indesa pe dup-o aripa mai veche, asa cum fac de obicei, pentru ca sa-mi aprinda zborul dupa Tine...

Autor: Dox

Se pare ca cineva chiar vrea ca eu sa iau o pauza. :)
Vorbeam in dimineata asta cu Anca pe drmul de la sala de fitness ca ma simt obosit si ea imi sugera sa iau o pauza. I-am zis ca asa ceva e imposibil - am multa treaba, ma preseaza niste proiecte si pur si simplu nu pot sa ma opresc din "hora".

Ei bine, mi se pare ca Dumnezeu are un simt al umorului ceva de neimaginat. :) Am spus eu cumva ca e imposibil? Haha - imi aduc aminte de cuvintele lui Iisus - ce e cu neputinta la oameni e cu putinta la Dumnezeu. Si ghici ce? S-a luat curentul in tot blocul - nu mai pot face nimic. Acum sunt la un prieten si scriu aceste randuri. Dupa care... relaxare. Ma voi plimba, voi bea probabil in ceai la ceainaria Qvo Vadis, si voi veni inapoi acasa pe jos. Am vrut sa inchid si telefonul dar n-am reusit sa ma hotarasc... cine stie, poate mi se termina bateria :)

Va doresc o zi productiva... si celor care luati pauza ca si mine, va doresc multa, multa, muulta relaxare.

Autor: Lavinia Moiceanu

Azi am cunoscut pe cineva care m-a ascultat si mi-a dat atentie. Azi, un om a fost interesat de remuscarile mele si de planurile mele. Nu ma asteptam sa fiu vazut si chemat, dar acum sunt fericit ca s-a intamplat.

Auzisem de Isus, Acela care vindeca orbi, schiopi si leprosi... Trecea pe un drum si, pentru ca voiam mult de tot sa-l vad, m-am suit intr-un copac de pe marginea drumului sa-L vad. El m-a vazut, m-a chemat la El si a venit la mine acasa. L-am avut ca oaspete si acum stiu ca El poate vindeca si vamesi... si pe toti oamenii pe care altii ii vad incurabili fizic sau social, sau in orice alt fel. Mi-a ascultat framantarile si remuscarile; i-am povestit despre pacatele mele din trecut si i-am spus ca-mi pare rau pentru ele si ca vreau sa fiu altul, sa ma indrept. Iar acest Om, pe care vreau, de acum, sa-l numesc prietenul meu, mi-a oferit din timpul Lui ca sa imi spuna ca in ochii Lui contez si ca am valoare si m-a incurajat. Stiu ca sunt un om josnic pentru cei din jurul meu si ca trecutul meu ma acuza, dar pentru acest om eu sunt Zacheu, omul, prietenul... Nu scriu prea multe despre reactia celor din afara casei mele. Mai important e ce se intampla inauntru.

Am avut un timp cu Isus, pentru care ii sunt recunoscator. Viata mea de acm incolo va fi pentru cei pe care ii am in jurul meu. Mi-am propus sa fiu ajutorul celor pe care oamenii nu-i cauta, a caror prezenta o ignora. Daca Isus a facut asta pentru mine, inseamna ca si eu pot face la fel pentru altul.

Autor: Norrishor

Răsfoiam zilele trecute paginile unei cărţi şi mi-am oprit privirile şi gândurile la cuvintele: „Dumnezeu nu mi-a datorat niciodată nimic.” (Livingstone) La o primă citire, evident, am spune exact aşa stau lucrurile: Dumnezeu chiar nu ne datorează niciodată nimic. Şi dacă este evident acest lucru, atunci de ce să fi spus aceste cuvinte Livingstone? Să fie vorba de vreo frământare, de vreo perioadă anume a vieţii lui sau poate că e vorba de o afirmaţie spusă după ce a înţeles că de fapt aşa stau lucrurile?!

Nu ştiu ce gândea Livingstone, însă hai să privim la noi înşine. Ce anume ne-ar determina să spunem aceste cuvinte? Oare nu cumva se întâmplă să ne purtăm ca şi cum Dumnezeu ne-ar datora ceva? Trebuie să recunoaştem că dacă nu avem o viaţă disciplinată de rugăciune, ne putem trezi că aproape în întregime, în totalitate... cerem, cerem şi iar cerem, ca şi când Dumnezeu ne-ar datora ceva. Într-un asemenea caz, de obicei apare acea scuză cum că Dumnezeu este Tatăl nostru, noi suntem copiii Lui, iar El are grijă de toate nevoile noastre. Însă nu trebuie să uităm că pe lângă obligaţii, un părinte are şi drepturi. Nu venim în faţa lui Dumnezeu doar cu cererile nostre, motivând că e de datoria Lui de Tată să ne facă, să ne dreagă. Să nu uităm că Dumnezeu nu este la cheremul nostru! Dumnezeu nu stă la dispoziţia noastră. Rolurile sunt invers. Noi suntem la dispoziţia lui Dumnezeu. În termenii aceştia ar trebui să gândim!

[...]

Autor: Andreutza

Foto: Charlie Balch

Suflete scump, imi pare rau sa te vad sub un strat asa de gros de lacrimi neplanse. Stiu ca tanjesti dupa o imbratisare ce nu-ti va mai fi data si stiu ca plangi acum cand citesti cuvintele acestea scrise special pentru tine.

Ttrebuie sa iti spun ceva: in povestea asta, in care Viata te-a varat fara a-ti lasa posibilitatea de a i te opune, vei descoperi golul celor ce pareau sa aiba sens.

El nu asculta cantecul tau trist a multor vise naruite. Stiu ca te intrebi daca ti-a auzit cu adevarat inima cum il iubea. Stiu ca ai vrea sa ii soptesti ca dragostea ta inca nu e doar o amintire, ca e la fel de noua si de proaspaa ca si lacrimile ce le porti mereu la doar un pas de prezent. L-ai iubit asa de tare. I-ai fi construit o cale catre cer, daca ti-ar fi permis. Doar ca...

[...]

Autor: Gina

Ma plimbam singura pe strada… doar eu si gandul meu. Priveam o mie de lucruri si vocea din capul meu imi soptea : "Oare, cum ar fi cerul, daca ar fi rosu ?" sau "As vrea sa zambeasca toti oamenii pe care-i intalnesc pe strada !" sau “De ce nu mai crede lumea in basme?”. Si nici un raspuns… doar un alt gand care l-a condamnat la uitare pe cel dinainte. Insa, orice gand ne-ar veni in minte la un moment dat, exista unul care ne indeamna sa zburam spre stele… De fapt, cautam fericirea, cautam adevaratele batai ale inimii. Unii chiar reusesc sa le gaseasca, altii se inchis in colivia lor…

Si uite asa, refuzam sa spunem ce gandim de teama sa nu fim judecati de ceilalti! Ne facem atatea vise, dar implinim atat de putine… si nici atunci nu suntem siguri ca am gasit fericirea. Ne gandim tot timpul la visele pe care nu le-am urmat, la lucrurile pe care nu le avem si ne punem mereu aceleasi intrebari: "Dar daca as fi facut altfel era mai bine? As fi gasit atunci ceea ce cautam?".

Cineva m-a invatat sa nu ajung sa regret nimic din ceea ce am facut… nimic din ceea ce am facut bine, pt ca regretele te urmaresc cand nici nu te astepti…

Ar fi minunat daca am lua in considerare fiecare vis, fiecare gand pe care nu-l rostim, pentru ca nu se stie niciodata care din ele ne poate aduce "Implinirea".

Autor: Dox

N-am imbatranit inca dar incep sa devin intolerand la galagie. M-am socat intr-o zi intr-un supermarket unde asteptam la rand sa-mi cumpar niste masline cand o doamna mai in varsta i-a reamintit vanzatoarei ceea ce ii spusesem eu - “Nu prea aude bine saraca in galagia asta” zice batranica. Ce galagie, ma intreb eu? Eu nu auzeam nici o galagie, dar pentru ea...

N-am o viata agitata si nici foarte stresanta. In schimb am impresia ca cineva imi asalteaza tot timpul urechile si creierul cu un ritm constant si de-a dreput enervant. Uneori nu mai pot gandi si face nimic. Ma scol uneori dimineata pe muzica de la vecini, ma imbrac pe aceeasi muzica si ajung la sala de fitness. Acolo ma intampina un trance nebun care macar acolo imi prinde bine. Apoi ma intorc acasa in huruitul masinilor si utilajelor care repara strada pe care trec. Ajung in statie sa ma duc in oras, mi se baga pe gat radioul Clujului. Ma urc in taxi sau in troleu, mi se toarna in urechi muzica de toate felurile. In orice magazin, restaurant sau loc public intri te asalteaza ritmuri nebune de muzica care mai de care mai cotropitoare.

Cu mine nu-i mai merge sa ma duca vizual - n-am televizor si imi aleg singur ce si cat privesc. In schimb, se pare ca Printul Intunericului are ac si de cojocul celor ca mine. Ne baga pe urechi de data asta, cascade de zgomote si muzica in speranta ca mintea noastra ocupata si obosita nu va mai reactiona la soapta Duhului Sfant.

Mi-e dor de un cer senin intr-o noapte de vara la tara, unde singura muzica e fosnetul padurii si cantecul greierilor, unde Dumnezeu e chiar langa mine si eu ma leagan in prezenta sa placuta, tacuta dar calda.
Ptiu, si ne mai trbuie apartament in buricul targului :)

Autor: Dox

Au trecut deja doi ani de cand Aercurat.com exista. Viata pe site pulseaza prin fiecare membru si eu sunt mai mult decat incantat de persoanele pe care le-am intalnit pe strada noastra. Acum nu-mi mai imaginez o zi fara sa intru pe site, fara sa vad ce se mai vorbeste in Downtown sau ce se mai spune la Cafenea.  E ca si o casa pe internet, un loc de pornire si o zona a mea, un loc in care va cunosc si sunt cunoscut. Adevarul e ca nu ma simt strain aici, si cred ca nici voi.

Sa fiu mai exact, se implinesc doi ani si o luna :), se pare ca am fost atat de prinsi in a schimba pareri si a ne simti bine ca am uitat sa sarbatorim.

Va doresc un calduros "La multi ani!" tutoror celor care stati pe strada Aercurat si celor care ne viziteaza si ma rog ca dincolo de cuvintele noastre, Dumnezeu sa fie prezent in acest loc virtual si pacea si harul lui sa ne umple inimile tuturor.

Avem multe planuri pentru viitor cu strada Aercurat si abia astept sa le dam drumul. Sunt insa multe piedici si de aceea, daca iti place locul acesta, si vrei sa ne ajuti, inalta te rugam o rugaciune catre Tata si pentru noi.

Fiti binecuvantati!

Autor: Norrishor

Unul dintre lucrurile cu care NU ne naştem este... F-R-I-C-A. Până pe la 2-3 anişori nu ne este frică de nimic. Nu tu maşină, nu tu fierbinte, nu tu foc... De nimic. Mi-ar plăcea să putem trăi într-o astfel de lume. Însă... creştem şi învăţăm să ne fie frică de una, de alta... Începem să ne obişnuim să ne ferim de maşină, de cuptor, de ceaşca de ceai... pentru că acum ştim că frige, doare, ustură. Doar că galeria fricilor prinde contur în viaţa noastră. Şi descoperim că ne e frică să nu fim pedepsiţi, aşa că mâncăm tot din farfurie, ne e frică de doctor, de teze şi lista continuă. Mai creştem niţel şi descoperim că fricile pot fi stăpânite, aşa că acţionăm în aceşti termeni şi începem să punem lese fricilor din noi. Ne simţim biruitori, nu-i aşa?! Nu ne mai e frică de NIMIC.

Răsuflăm uşuraţi, scoatem o foaie de hârtie, ne facem calculele şi punem un egal mare. Rezultatul?! Ne-am sugrumat toate fricile. Mototolim foaia, o aruncăm în coşul din dreapta şi pornim spre... nicăieri. Parcă dăm să zâmbim, dar nici după 3-4 paşi realizăm că acest nicăieri spre care ne îndreptăm... ne sperie. Nu avem un loc încotro să mergem. Nu e nimeni lângă noi şi începem să gustăm singurătatea, parcă prietenii au intrat în pământ şi ne împiedicăm de fiecare gând pe care l-am putea rezuma la un singur cuvânt: frică. Şi până la urmă nu ne e frică de oameni, ci de lipsa lor, nu că ei ar avea sau nu sentimente faţă de noi, ci că noi am avea (sau nu) sentimente faţă de ei. Ne e frică să nu rămânem singuri, dar în aceeaşi măsură ne e frică să ne îndrăgostim. Deci, până la urmă, ne e frică de noi înşine... Cum vine asta?

[...]

Autor: Anca

Ma dor picioarele putin, fata mi-e inca rosie si imi aduc aminte cum pe la sfarsitul celor patru kilometri si jumatate afisati pe ecranul pistei de alergare pe care fug, aproape am ramas fara suflare. Dupa aceea insa m-am simtit calma, echilibrata si chiar bucuroasa. Simt ca pot sa iau viata asa cum e si sa ma ridic deasupra ei ca un vultur puternic.

Nu stiu de ce cand eram mai tanara uram fugitul. Masa de oameni care se straduiau sa-si pastreze ritmul alergarii intr-un maraton nu m-a inspirat niciodata, din contra ma simteam coplesita de efortul mare pe care il faceau din motive aparent fragile. Obisnuiam sa mut repede canalul de la TV pe alt post, nevrand sa mai vad nici un moment acele fete obosite indreptandu-se catre linia de sosire.

Anul trecut, unul dintre oamenii pe care ii respect foarte mult, Simon, unchiul meu din Marea Britanie, mi-a povestit cum a participat pentru prima data in viata lui la un maraton. S-a antrenat cinci luni pentru asta - trecand peste obstacole pe care nimeni nu va fi in stare sa le intelega cu adevarat, dar a reusit intr-un sfarsit sa termine legendara cursa de 42km. Anul trecut in Paris, anul acesta, la Chicago, si din cate spune, cred ca o va face din nou.

Ma impresioneaza tot timpul cand citesc povestea perseverentei lui incapatanate de a invinge. Si chiar a invins.Nu cred ca voi participa vreodata la un maraton. Nu am inceput sa fug punandu-mi teluri atat de inalte. Am inceput pentru ca Radu, sotul meu face asta si am vrut sa il sustin in acest fel. Acum insa, dupa a saptea oara la sala de fitness, imi dau seama ca e ceva ce corpului meu i-a lipsit foarte mult. Nu cred ca fug acum din cauza ambitiei provocate de cineva drag din familie sau pentru ca Radu are nevoie de sustinerea mea; fug pentru ca am nevoie. Fiecare celula din corpul meu repeta pledoaria pentru miscare, mi-o striga chiar in fiecare zi. Ar fi chiar bine sa le ascult. Consecinta e o rasplata.

[...]

Autor: MyDoom

Cand la tot pasu-i numai ura, cand o respiri ca si aerul, cine mai crede in Dragoste? Cine mai crede in puterea ei? Sau mai bine zis e cu putinta sa mai creada cineva ca Dragostea poate birui ura?

O poate acoperi asa cum imbraca albiele in ceara curata orice gunoi sau cum o patura de nea afanata se asterne peste murdaria pamantului?
O poate! Dar spre deosebire de ceara si de zapada care se topesc si totul reapare mai murdar, mai urat, Dragostea prin puterea ei Dumnezeiasca topeste ea insasi ura, transformand-o in tot ce poate fi mai frumos si mai inaltator IERTARE NECONDITIONATA.

Da DRAGOSTEA e mai puternica decat ura, Dragostea este Dumnezeu!

[...]

Autor: AMAYA

Si mi-a ramas in gand tot Parcul...

Pe un leagan rece se odihneste o frunza de tarziu. Un copac dureaza cat clipirea de chitara, cand, in plimbarea-i, Baiatul trece si atinge-un nor printre gene... Parcul a adormit iar florile s-au stins incet, incet...

Un vis de mai, dar e noiembre, care ma vrea doar pentru el, Baiatul... Copii au plecat de asta vara cu tot cu tinerii ce tin o mana-n mana si mi-a ramas in gand tot parcul ... parcul Copilului si al Baiatului...

I-a soptit dimineata sa nu deranjeze frunzele dorminde... Si-a luat chitara, si-a plecat. Un vers alunecand pe topogan. Si o atingere, ce-a fost pierduta printre ziduri, prin tunele, ia conturul unui cant, la poalele dealului, cel fara sanie cu vant. Se-ntreaba in barbie "Cine-a plecat cu trenuletul rosu, si nu mi-a spus ca trenul l-am pierdut?" sau "Cine m-a visat, de stiu ca l-am pierdut?... E-nchis in toamna, pe partea dreapta, zid, iarasi pe stanga, malul unei ape melancolice. Numai in zilele de miercuri mai trec barcile, cu-nvatacei de clas-a patra, care-si vorbesc in limba lor... Si el, priveste-n fatza portile si se intoarce: "Cine-a luat cheia?" sau "De ce ?"...

[...]

Autor: Andreutza

Foto: Thomas Picard

Intr’o zi se va face frig... vei veni tarziu acasa, cu un zambet stingher pe buze, ai sa iti scuturi haina de praf, iti vei da jos incaltamintea (ca sa iti feresti casa de mizerie, daca sufletul nu ai reusit) si te vei aseza la masa. Vei manca, sperand cu o farama subconstienta din tine ca te va satura. Sub lumina prea artificeala a becului, te vei lumina si tu, poate... si va fi frig.

Va fi fantastic sa realizezi cum zilele s-au scurs rapid, intruchipand forme perfectre de ani, decenii. Vei vedea ca viata te-a consumat fara sa iti ceara voie. Te vei intreba cine a trait in trupul tau de-a lungul atator clipe, in timp ce tu visai si faceai planuri pentru viitor. Pentru ce? Cand s-a transformat viitorul in trecut?

Sperantele tale, planurile tare au fost doar caramizi de praf cu care ai reusit sa construiesti un caracter de om... gol.

Intr’o zi iti va fi atat de frig incat ai sa cauti, ai sa stigi in noapte cu glas disperat dupa caldura zilelor in care erai prunc, si glasul tau de atunci iti va raspunde soptind:
“Sti... nu esti ceea ce am vista sa fi!”

Poti schimba viitorul, modeland prezentul, transformand influenta trecutului...

Autor: Norrishor


Ni se întâmplă adesea să fim atât de captaţi de problemele pe care le acvem încât să uităm parcă cine suntem, uităm că trebuie să ne ridicăm deasupra lor şi că „cineva”, şi anume Dumnezeu, este în control. Uităm că suntem copii de Dumnezeu , că avem acest statut care aduce cu sine privilgii, dar şi obligaţii. Şi, mai mult, uităm să ne privim unii pe alţii ca fii şi fiice ale cerului. Trebuie să recunoaştem că ne-am raporta altfel la cei din jur dacă, în fiecare moment, i-am privi ca pe fii de Dumnezeu, ca pe acele persoane speciale în ochii lui Dumnezeu, preţioase pentru El.

Nu suntem chemaţi să-i judecăm pe cei din jur, ci mai degrabă să-i preţuim ca şi prinţi şi prinţese ale Regelui acestui univers. În viaţă apare un moment în care tinerii ori se simt inferiori ori poate le este ruşine de ei, nu sunt mulţumiţi de ei înşişi. Dar Dumnezeu nu asta şi-a dorit pentru noi, ci să trăim ca şi prinţi şi prinţese. Când înţelegem că acesta este modul în care trebuie să trăim, nimic nu ne scuză atunci când refuzăm să trăim ca şi prinţi şi prinţese.

[...]

Autor: Dox

In drumul meu cu troleul catre locul in care trebuia sa ma intalnesc cu X, privirea mi-a fost atrasa de numeroase buchete micute de flori si de fetele posomorate ale celor care le duceau. Mi-am dat seama ca e “Ziua Mortilor”. Mi-am intors privirea in alta parte - nu-mi place deloc sa ma gandesc la moarte si o zi ca asta, in care multa lume duce flori la mormintele celor dragi obisnuia sa ma intoarca pe dos. Nu-mi plac nici miile de lumanari care se vad seara si spectacolul mi se pare mai degraba lugubru decat frumos.

Mi-am adus insa aminte de persoanele dragi mie care s-au dus dincolo. Mi-am adus aminte de bunica mea si inima mi s-a umplut de regrete ca n-am cunoscut-o suficient de bine. M-a invadat o senzatie stranie, de bine si de recunostinta pentru viata ei. Mi-am adus apoi aminte de Lucian - cantam asa de bine impreuna. Ne sincronizam din priviri si era suficient sa ni se spuna gama in care e piesa si treaba mergea ca pe roate. Am zambit cand mi-am adus aminte de el. Gandul mi-a zburat apoi la Bogdan cu speranta ca odata il voi vedea in Ceruri.

Am coborat din troleu la destinatie cu o atitudine schimbata. E buna ziua asta a mortilor. E bine sa ne aducem aminte de ei. E bine sa-i cinstim cu un buchet de flori si e si mai bine sa fim aproape si sa-i mangaiem pe cei care inca plang dupa cei dragi.

Cu toate ca a fost o zi a mortilor, mi-a adus aminte de Cel care a calcat cu moartea pe Moarte, si a deschis un drum pentru fiecare muritor - “odata, vei fi cu mine in Paradis!”.

Autor: Neosophia

Foto: Ignacio Leonardi

(celui mai minunat prieten din viata mea)
Mi-era frig, iar buzele tremurau de atatea cuvinte nerostite. Mi-am adus atunci aminte ca nu exista nici foame si nici sete, ci doar viata, prelungire finita si dorinta arzanda de a fi ceea ce nu vei reusi sa fii nicicand, visare in gol si asteptare a ceasului ce intotdeauna intarzie sa vina.

Pentru ca propriile-mi ganduri incepeau sa se stinga, mi-am adus aminte de ea...

Ochii ei imbratisasera demult cerul, picioarele sarutau neincetat uraciunea pustiirii. Focul o ardea, facand-o sa se mistuie si totusi... nicaieri, cenusa...

[...]