Autor: Anca

Ma dor picioarele putin, fata mi-e inca rosie si imi aduc aminte cum pe la sfarsitul celor patru kilometri si jumatate afisati pe ecranul pistei de alergare pe care fug, aproape am ramas fara suflare. Dupa aceea insa m-am simtit calma, echilibrata si chiar bucuroasa. Simt ca pot sa iau viata asa cum e si sa ma ridic deasupra ei ca un vultur puternic.

Nu stiu de ce cand eram mai tanara uram fugitul. Masa de oameni care se straduiau sa-si pastreze ritmul alergarii intr-un maraton nu m-a inspirat niciodata, din contra ma simteam coplesita de efortul mare pe care il faceau din motive aparent fragile. Obisnuiam sa mut repede canalul de la TV pe alt post, nevrand sa mai vad nici un moment acele fete obosite indreptandu-se catre linia de sosire.

Anul trecut, unul dintre oamenii pe care ii respect foarte mult, Simon, unchiul meu din Marea Britanie, mi-a povestit cum a participat pentru prima data in viata lui la un maraton. S-a antrenat cinci luni pentru asta - trecand peste obstacole pe care nimeni nu va fi in stare sa le intelega cu adevarat, dar a reusit intr-un sfarsit sa termine legendara cursa de 42km. Anul trecut in Paris, anul acesta, la Chicago, si din cate spune, cred ca o va face din nou.

Ma impresioneaza tot timpul cand citesc povestea perseverentei lui incapatanate de a invinge. Si chiar a invins.Nu cred ca voi participa vreodata la un maraton. Nu am inceput sa fug punandu-mi teluri atat de inalte. Am inceput pentru ca Radu, sotul meu face asta si am vrut sa il sustin in acest fel. Acum insa, dupa a saptea oara la sala de fitness, imi dau seama ca e ceva ce corpului meu i-a lipsit foarte mult. Nu cred ca fug acum din cauza ambitiei provocate de cineva drag din familie sau pentru ca Radu are nevoie de sustinerea mea; fug pentru ca am nevoie. Fiecare celula din corpul meu repeta pledoaria pentru miscare, mi-o striga chiar in fiecare zi. Ar fi chiar bine sa le ascult. Consecinta e o rasplata.

[...]