Autor: Norrishor

Unul dintre lucrurile cu care NU ne naştem este... F-R-I-C-A. Până pe la 2-3 anişori nu ne este frică de nimic. Nu tu maşină, nu tu fierbinte, nu tu foc... De nimic. Mi-ar plăcea să putem trăi într-o astfel de lume. Însă... creştem şi învăţăm să ne fie frică de una, de alta... Începem să ne obişnuim să ne ferim de maşină, de cuptor, de ceaşca de ceai... pentru că acum ştim că frige, doare, ustură. Doar că galeria fricilor prinde contur în viaţa noastră. Şi descoperim că ne e frică să nu fim pedepsiţi, aşa că mâncăm tot din farfurie, ne e frică de doctor, de teze şi lista continuă. Mai creştem niţel şi descoperim că fricile pot fi stăpânite, aşa că acţionăm în aceşti termeni şi începem să punem lese fricilor din noi. Ne simţim biruitori, nu-i aşa?! Nu ne mai e frică de NIMIC.

Răsuflăm uşuraţi, scoatem o foaie de hârtie, ne facem calculele şi punem un egal mare. Rezultatul?! Ne-am sugrumat toate fricile. Mototolim foaia, o aruncăm în coşul din dreapta şi pornim spre... nicăieri. Parcă dăm să zâmbim, dar nici după 3-4 paşi realizăm că acest nicăieri spre care ne îndreptăm... ne sperie. Nu avem un loc încotro să mergem. Nu e nimeni lângă noi şi începem să gustăm singurătatea, parcă prietenii au intrat în pământ şi ne împiedicăm de fiecare gând pe care l-am putea rezuma la un singur cuvânt: frică. Şi până la urmă nu ne e frică de oameni, ci de lipsa lor, nu că ei ar avea sau nu sentimente faţă de noi, ci că noi am avea (sau nu) sentimente faţă de ei. Ne e frică să nu rămânem singuri, dar în aceeaşi măsură ne e frică să ne îndrăgostim. Deci, până la urmă, ne e frică de noi înşine... Cum vine asta?

[...]