Autor: Neosophia

sa ma indragostesc spre Cer as fi vrut si sa ma fi lasat sa ma cufund in lumea usilor ce se inchid in urma-mi. da viata mai incet si lasa-ti de tot cuvintele. si nu uita sa imi ucizi dorinta. te implor.

sufletul meu fusese chemat. fiinta lui se nelinistise tot mai mult caci din pricina putrezirii carnii el se desprinsese de oase si mergea, nelinistit cum iti spuneam, spre locul cald al Frangerii, al ingenuncherii ingerilor. inchircit cum era fiinta ii spuse ca niciodata nu fusese fericit: isi imaginase, doar, se mintise. sufletul meu se mintise. dar ce conta acum? el stia ca ar fi putut sa moara iar moartea lui sa fie cea mai frumoasa dintre toate mortile posibile. sufletul meu putea sa moara. si voia sa moara. ce daca? ce daca mainile lui nu stiusera niciodata sa imbratiseze iar destinul sau fusese nedragostea? ce daca nu fusese fericit? ce daca a trait dorind, a iubit ceva ce nu putea sa aiba, a plans si a urat? ce daca? ce daca a fost? da, chiar asa, ce daca a fost?

pururi vor sta marturie aripile ce nu au putut sa zboare...
fericirea a fost si fericirea este. semanasem in carnea mea fericirea.
dar eu nicidecum nu intelesesem ca trebuia SA FIU. atat. da, fusesem chemat sa fiu. iar fericirea avea sa fie dincolo caci nu mie imi fusese dat sa seman fericirea. nu mie. nu mie.