Va mai aduceti aminte care a fost prima voastra impresie atunci cand ati calcat pragul Casei lui Dumnezeu? Cati dintre voi ati avut bucuria de a fi intampinati de o voce blanda, de o mana intinsa? Dar, intrebarea si mai si e: cati dintre voi ati avut binecuvantarea de a primi, la sfarsit, o incurajare personala, o strangere de mana, o urare ...

Eu imi aduc aminte ca ma simteam mica, mica si pierduta intr-o maaaaare multime de oameni. Parca toti se cunosteau, toti aveau ceva de impartasit, doar eu eram singura, singura, singura... Si sentimentul acesta continua duminica de duminica. Vedeam cum tinerii de varsta mea se intalneau la sfarsitul serviciului, povesteau. Uneori ii auzeam facandu-si planuri de a petrece seara impreuna sau de a se intalni in cursul saptamanii care urma. Asa de mult mi-as fi dorit si eu sa fiu inclusa in cercul lor...

Si stiti ce era paradoxal? Ca deseori in predici se vorbea despre iubirea aproapelui, despre slujirea altora, despre renuntarea la propriul ego de dragul celui de langa tine. Iar eu, de fiecare data, ma gandeam: daca asta se predica de la amvon, pe mine de ce nu ma baga nimeni in seama? De ce nu vede nimeni ca si eu vreau sa am prieteni in biserica? Ca si eu am nevoie de dragostea lor?

Mi-a luat mult timp sa gasesc raspunsuri la intrebarile acestea. Si stiti cand le-am gasit? Doar atunci cand am inteles ca in jurul meu erau si altii ca mine. Si ei isi puneau aceleasi intrebari, si ei erau timizi, si ei asteptau ca altcineva sa faca primul pas. Si atunci am decis sa fac eu primul pas.