Autor: Norrishor

Nu-i aşa că de multe ori, de cele mai multe ori, avem o imagine deformată despre Dumnezeu? Îmi aduc aminte din copilărie acea imagine cu Dumnezeu stând parcă la pândă cu un ciocan mare în mână, gata să ne strivescă de fiecare dată când facem cea mai mică greşeală. Sau poate că voi v-aţi imaginat că fiecare gafă este un prilej bun pentru El să ne strivească în palme. Însă oare chiar aşa stau lucrurile? Să fie oare Dumnezeu chiar atât de înspăimântător?

Poate că unii ar veni cu argumente concrete din viaţa personală, momente în care – spun ei – Dumnezeu i-a pedepsit pentru fiecare greşeală, fără să mai stea prea mult pe gânduri. Ceea ce ar întări argumentele lor, ar fi câteva personaje scripturale care „dovedesc” că avem un Dumnezeu prea aspru, îngrozitor. Şi apare, în discuţia noastră, elementul frică (o frică ce are deja rădăcinile adânc înfipte în pământul minţii noastre)... şi „am un Dumnezeu îngrozitor” devine refrenul pe care-l murmurăm de pe vârful buzelor în fiecare clipă... refrenul în ritmul căreia ne trăim cadenţat... viaţa!

Şi... da, susţin şi eu că avem un Dumnezeu îngrozitor... Un Dumnezeu îngrozitor de bun, îngrozitor de grijuliu, parcă prea mult implicat în vieţile noastre, un Dumnezeu căruia îi pasă prea mult de noi. Un Dumnezeu care ne iubeşte peste măsură, care tânjeşte după momentele în care Îi căutăm faţa... Un Dumnezeu înfiorător de preocupat de sufletele noastre, prea darnic (când mă gândesc că ne-a pregătit o Împărăţie veşnică).

[...]